1 Cântaţi mereu, cu bucurie,
Căci Dumnezeu ne e tărie!
Veseli apoi, strigaţi mereu,
Către-al lui Iacov Dumnezeu!
2 Cântări, spre ceruri, înălţaţi
Şi-apoi din tobe să sunaţi,
Din harfele cele plăcute
Şi-asemenea din alăute!
3 Din trâmbiţe răsunătoare,
Sunaţi, în zi de sărbătoare,
Când luna nouă o să vină
Sau când apărea luna plină!
4 Căci astă lege-a dat-o El,
Pentru întregul Israel –
Poruncă-i a Celui pe care,
Iacov, drept Dumnezeu, Îl are,
5 Căci pentru Iacov, negreşit,
O sărbătoare-a pregătit
Domnul, atunci când a plecat
Şi spre Egipt S-a îndreptat…
Atunci, un glas am auzit –
Necunoscut – care-a vorbit:
6 „Poverile ce le-a purtat
Pe umăr, i le-am descărcat
Şi nu mai ţine-n mâna lui,
Povara grea, a coşului.
7 Când de necazuri apăsat,
Tu – către Mine – ai strigat,
Îndată Eu te-am izbăvit.
Răspunsul meu, tu l-ai primit
Din locul tainic, cel pe care
Numai al Meu tunet îl are.
La apele ce s-au chemat
„Meriba”, Eu te-am încercat.
8 Ascultă dar, popor al Meu,
Căci sfaturi am să-ţi dărui Eu.
Israele, atent, de-ai sta
Şi dacă tu M-ai asculta!
9 Să nu ai dumnezei străini
Şi-n faţa lor să nu te-nchini!
10 Eu îţi sunt Domn şi Dumnezeu.
Din al Egiptului jug greu,
De unde rob ai fost ţinut,
Te-am scos şi liber te-am făcut.
Deschide-ţi gura şi-i vedea
Precum că Eu ţi-o voi umplea!”
11 Poporul Meu, cum am văzut,
Să Mă asculte nu a vrut.
Israel nu M-a ascultat
12 Şi de aceea i-am lăsat
Pradă a fi pornirilor
Aflate-n inimile lor.
13 O, de M-ar asculta, mereu,
Israelul – poporul Meu –
Şi dacă el ar căuta,
Pe a Mea cale doar a sta!
14 Într-o clipită-i înfruntam
Pe-ai lui duşmani şi-i nimiceam.
Eu Mi-aş întoarce mâna Mea,
S-o fac – în urmă – a cădea
Asupra tuturor celor
Cari duşmănesc al Meu popor.
15 Cei ce-L urăsc pe Dumnezeu,
L-ar linguşi apoi, mereu,
Iar fericirea o să ţie,
Pentru Israel, pe vecie.
16 Cu grâul cel mai bun, mereu,
L-aş fi hrănit – atuncea – Eu,
Iar după-aceea – mai mult încă –
Cu miere-l săturam, din stâncă.