1 Locaşurile Tale sânt
Mereu plăcute, Doamne Sfânt!
O, Doamne al oştirilor,
2 Sufletul meu e plin de dor,
Tânjind în adâncimea lui,
După curţile Domnului.
Carnea şi inima, mereu,
Strigă la viul Dumnezeu!
3 Până şi pasărea-şi găseşte,
Acolo, cuib, şi-şi rostuieşte
Şi rândunica, loc, în care
Îşi pune puii ce îi are…
Ah! Doamne al oştirilor,
De-altarele Tale, mi-e dor!
Ah! Doamne, al meu Împărat
Şi Dumnezeu adevărat!
4 Fericiţi, cei ce se vădesc
Că-n a Ta Casă locuiesc,
Pentru că ei – precum socot –
Ca să Te laude, mai pot.
5 Ferice e de orişicine,
Tăria şi-o aşează-n Tine
Şi cari, în inimă, îşi lasă
Încrederea să-şi facă casă.
6 Când aceşti oameni au să plece
Şi Valea Plângerii vor trece,
În vale a izvoarelor
O vor preface-n urma lor,
Pentru că ploaia timpurie
Cari peste ea are să vie,
Cu binecuvântări – de-ndată –
Acoperi-va valea toată.
7 Merg, din putere în putere,
Oameni-aceşti, iar când se cere,
Vor sta în faţa Domnului,
Pe muntele Sionului.
8 Domn al lui Iacov, ia aminte
La rugăciunea mea fierbinte!
O, Doamne al oştirilor
Arată-Te îndurător!
9 Tu Doamne, care Te-ai făcut –
Necontenit – al nostru scut,
Priveşte spre faţa celui
Cari este uns al Domnului!
10 O zi, cu Tine, se vădeşte
Că mult mai mult ea preţuieşte,
Decât o mie, rânduite
În altă parte-a fi trăite.
În pragul Casei cea pe care
Al nostru Dumnezeu o are,
Aş vrea, mereu, să locuiesc,
Decât să mă adăpostesc
În corturi bine pregătite,
De răutăţi doar locuite!
11 Al nostru Domn şi Dumnezeu,
Soare şi scut este mereu.
Domnul aduce îndurare
Şi slavă, pentru fiecare,
Căci de nimic nu e lipsit
Cel care e neprihănit.
12 Ferice e de omul care,
Încredere În Domnul, are!
Ferice de al Tău popor,
O, Doamne al oştirilor!