1 Doamne, eşti binevoitor,
Cu ţara Ta şi-al Tău popor!
Tu Doamne ai adus ‘napoi,
Prinşii lui Iacov, de război.
2 Nelegiuirile pe care,
Doamne, al Tău popor le are,
Tu le-ai iertat, necontenit.
Tu Doamne ai acoperit
Păcatele ce le-a făcut
3 Poporul Tău. Ţi-ai abătut
Aprinderea, din a lui cale,
Şi-asprimile mâniei Tale.
4 Doamne, Tu care eşti mereu,
Al mântuirii Dumnezeu,
Întoarce-Te iarăşi spre noi!
Fă să-nceteze, mai apoi,
Îngrozitoarea Ta mânie
Şi peste noi să nu mai vie!
5 În veci, tot mânios vei sta?
Cât mai lungeşti mânia Ta?
6 N-ai să ne-nviorezi apoi,
Ca să ne bucurăm şi noi
Că eşti al nostru Dumnezeu?
7 Arată-ne Doamne, mereu,
A Ta nespusă bunătate!
Ne dăruie, pe săturate,
Nepreţuita-Ţi mântuire!
8 Voi asculta fără crâcnire,
Ceea ce spune Dumnezeu,
Pentru că a vorbit, mereu,
De pace doar, poporului
Şi celor ce-s iubiţi ai Lui.
Ei, însă, trebuie să ştie,
Să nu mai cadă-n nebunie.
9 Da, mântuirea Domnului
E-aproape de oamenii Lui
Care vădesc în orice vreme,
Cum că de El ştiu a se teme,
Pentru ca în a noastră ţară,
Slava să locuiască, iară.
10 Credincioşia, bunătatea
Se întâlnesc. Apoi dreptatea,
Precum şi pacea cea plăcută
Se întâlnesc şi se sărută.
11 Credincioşia loc îşi are,
Pentru că din pământ răsare.
În cer, dreptatea locuieşte
Căci din înalturi ea priveşte.
12 Domnul o să ne fericească
Şi-al nost’ pământ o să rodească.
13 Iată, dreptatea Domnului
Păşeşte înaintea Lui
Şi-apoi de pasul Lui se ţine,
Pentru că pe-a Sa urmă vine.