1 «Oare nu e cătănie viaţa omului pe pământ şi nu sunt zilele lui ca zilele unui salahor?
2 Ca un rob care tânjeşte după umbră, ca un năimit care-şi adastă simbria,
3 Aşa şi eu avut-am parte de luni de desnădejde şi nopţi de chin fostu-mi-au hărăzite.
4 Dacă mă culc, mă întreb: când se va face ziuă? Şi dacă mă scol: când va veni seara? Şi mă satur de zbuciumat până la asfinţit.
5 Trupul meu e acoperit de viermărie şi de rapăn; pielea mea plesneşte şi puroiază.
6 Zilele mele au trecut mai repede decât suveica ţesătoarei şi s’au sfârşit fiindcă s’a sfârşit firul.
7 Adu-ţi aminte, Doamne, că viaţa mea e numai o suflare şi ochii mei nu vor mai vedea fericirea!
8 Ochiul celui ce se uită la mine nu mă va mai zări; ochii tăi mă vor căuta, dar eu nu voi mai fi.
9 Precum norul se distramă şi se duce, aşa şi cel ce pogoară în împărăţia morţii nu mai vine înapoi;
10 Nu se mai întoarce în casa sa şi sălaşul său nu-l mai cunoaşte.
11 Drept aceea şi eu nu voi pune strajă gurii mele, ci voi grăi întru strâmtorarea mea şi mă voi tângui, întru obida sufletului meu.
12 Sunt eu oare oceanul sau balaurul cel mare, ca să pui pază în jurul meu?
13 Dacă cuget: Patul meu mă va mângâia şi aşternutul meu va lua ceva din jalea mea,
14 Atunci tu mă îngrozeşti ou vise şi mă spăimântezi cu năluciri.
15 De aceea sufletul meu alege mai degrabă ştreangul, mai bine moartea, decât chinurile mele.
16 Mă prăpădesc, nu voi trăi cât lumea! Dă-te în lături de la mine, căci zilele mele sunt o suflare!
17 Ce este omul că-l socoteşti atât de mare şi-l pui atâta la inimă,
18 Şi-l cercetezi în toate dimineţile şi-l ispiteşti în toate clipele?
19 Câtă vreme nu-ţi vei lua ochii de la mine şi nu mă vei slăbi nici cât să-mi înghit scuipatul?
20 De-am greşit, ce ţi-am stricat ţie, păzitorule de oameni? De ce m’ai pus ţintă săgeţilor tale şi am ajuns povară mie însumi?
21 De ce nu ierţi păcatul meu şi nu treci cu vederea prihana mea? Căci acum mă voi culca în ţărână şi tu mă vei căuta, dar eu nu voi mai fi.»