1 Şi, pe când vorbeau ei poporului, au venit la ei pe neaşteptate preoţii şi căpitanul templului şi saducheii, 2 supăraţi că aceştia învaţă poporul şi vestesc în Isus învierea dintre morţi. 3 Şi au pus mâinile pe ei şi i-au pus sub pază până a doua zi, pentru că era deja seară.
4 Însă mulţi dintre cei care au auzit cuvântul au crezut; şi numărul bărbaţilor a ajuns cam la cinci mii.
5 Şi a fost că, a doua zi, mai-marii lor şi bătrânii şi cărturarii s-au adunat în Ierusalim, 6 şi Ana, marele preot, şi Caiafa şi Ioan şi Alexandru şi câţi erau din familia marilor preoţi. 7 Şi, după ce i-au pus în mijloc, au întrebat: „Cu ce putere sau în numele cui aţi făcut voi aceasta?“ 8 Atunci Petru, umplut de Duh Sfânt, le-a zis: „Mai-mari ai poporului şi bătrâni ai lui Israel! 9 Dacă astăzi suntem cercetaţi pentru o binefacere făcută unui om bolnav, cum a fost el vindecat, 10 să ştiţi voi toţi şi tot poporul lui Israel că, în Numele lui Isus Hristos Nazarineanul, pe care voi L-aţi răstignit, pe care Dumnezeu L-a înviat dintre morţi, prin El stă acesta înaintea voastră sănătos. 11 El este «Piatra dispreţuită de voi, ziditorii, care a ajuns cap de unghi». 12 Şi în nimeni altul nu este mântuire, pentru că nu este sub cer nici un alt Nume dat între oameni în care trebuie să fim mântuiţi“.
13 Dar, văzând îndrăzneala lui Petru şi a lui Ioan şi înţelegând că sunt oameni fără carte şi neînvăţaţi, se mirau; şi i-au recunoscut că fuseseră împreună cu Isus. 14 Şi, privind pe omul vindecat stând împreună cu ei, nu aveau nimic de spus împotrivă; 15 dar, după ce le-au poruncit să iasă afară din sinedriu, s-au sfătuit între ei, 16 spunând: „Ce să le facem acestor oameni? Pentru că, în adevăr, un semn evident s-a făcut prin ei, arătat tuturor locuitorilor din Ierusalim, şi nu-l putem tăgădui. 17 Dar, pentru ca aceasta să nu se răspândească mai departe în popor, să-i ameninţăm cu asprime să nu mai vorbească în Numele acesta nici unui om“. 18 Şi, chemându-i, le-au poruncit să nu vorbească deloc, nici să nu înveţe pe alţii în Numele lui Isus. 19 Dar Petru şi Ioan, răspunzând, le-au zis: „Judecaţi voi dacă este drept înaintea lui Dumnezeu să ascultăm mai mult de voi decât de Dumnezeu; 20 pentru că noi nu putem să nu spunem ceea ce am văzut şi am auzit“. 21 Dar ei, tot ameninţând, le-au dat drumul, negăsind deloc cum să-i pedepsească, din cauza poporului, pentru că toţi Îl glorificau pe Dumnezeu pentru ceea ce se făcuse; 22 pentru că omul căruia i se făcuse acest semn al vindecării avea peste patruzeci de ani.
23 Şi, fiind lăsaţi să plece, au venit la ai lor şi au istorisit tot ce le spuseseră preoţii de seamă şi bătrânii. 24 Şi ei, când au auzit, într-un gând şi-au ridicat glasul către Dumnezeu şi au spus: „Stăpâne, Tu eşti Dumnezeul care ai făcut cerul şi pământul şi marea şi toate câte sunt în ele, 25 care ai spus prin Duhul Sfânt, prin gura slujitorului Tău, David, tatăl nostru: «Pentru ce s-au dezlănţuit naţiunile şi s-au gândit popoarele la cele deşarte? 26 Împăraţii pământului s-au ridicat şi mai-marii s-au adunat împreună împotriva Domnului şi împotriva Hristosului Său». 27 Pentru că, într-adevăr, s-au adunat împreună în această cetate împotriva Sfântului Tău Slujitor, Isus, pe care L-ai uns, atât Irod cât şi Ponţiu Pilat, împreună cu naţiunile şi cu popoarele lui Israel, 28 ca să facă tot ceea ce mâna Ta şi planul Tău hotărâseră dinainte să fie. 29 Şi acum, Doamne, priveşte la ameninţările lor şi dă robilor Tăi să poată vesti Cuvântul Tău cu toată îndrăzneala, 30 întinzându-Ţi Tu mâna, spre vindecare şi spre a se face semne şi minuni prin Numele Sfântului Tău Slujitor, Isus“. 31 Şi, după ce s-au rugat ei, s-a cutremurat locul în care erau adunaţi şi toţi s-au umplut de Duh Sfânt şi vesteau Cuvântul lui Dumnezeu cu îndrăzneală.
32 Iar inima şi sufletul mulţimii celor care crezuseră erau una. Şi nici unul nu spunea că ceva din ceea ce avea era al lui, ci toate le aveau în comun. 33 Şi apostolii dădeau mărturie cu mare putere despre învierea Domnului Isus şi mare har era peste toţi. 34 Pentru că printre ei nici unul nu ducea lipsă de nimic: pentru că toţi câţi erau proprietari de ogoare sau case, vânzându-le, aduceau preţurile celor vândute 35 şi le puneau la picioarele apostolilor; şi se împărţea fiecăruia după cum avea nevoie.
36 Şi Iosif, numit de apostoli şi Barnaba (care tradus înseamnă: Fiul mângâierii), un levit, cipriot prin naştere, 37 având un ogor, l-a vândut şi a adus banii şi i-a pus la picioarele apostolilor.