1 Cuvintele Eclesiastului, fiul lui David, împărat în Ierusalim.
2 Deşertăciunea deşertăciunilor, zice Eclesiastul, deşertăciunea deşertăciunilor! Totul este deşertăciune!
3 Ce folos are omul din toată truda lui cu care se trudeşte sub soare?
4 Generaţie trece şi generaţie vine, dar pământul rămâne pentru totdeauna.
5 Şi soarele răsare şi soarele apune şi se grăbeşte spre locul său unde răsare.
6 Vântul se duce spre sud şi se întoarce spre nord; se duce şi se întoarce; şi vântul revine la rotirile lui.
7 Toate râurile curg în mare şi marea nu se umple; spre locul de unde vin râurile, într-acolo merg iarăşi.
8 Toate lucrurile sunt pline de frământare, aşa cum nimeni nu poate spune. Ochiul nu se satură văzând, nici urechea nu se mulţumeşte auzind.
9 Ce a fost, aceea va fi; şi ce s-a făcut, aceea se va face; şi nu este nimic nou sub soare.
10 Este ceva despre care s-ar putea spune: „Iată, acesta este nou“? Era deja în veacurile care au fost înainte de noi.
11 Nu este nici o aducere-aminte de cele trecute; nici nu va fi amintire despre cele care vor veni, pentru cei care vor fi după aceea.
12 Eu, Eclesiastul, am fost împărat peste Israel în Ierusalim. 13 Şi mi-am pus inima să caut şi să cercetez cu înţelepciune despre tot ce se face sub ceruri: aceasta este o preocupare neplăcută pe care a dat-o Dumnezeu fiilor oamenilor, ca să fie chinuiţi cu ea. 14 Am văzut toate lucrările care se fac sub soare; şi, iată, totul este deşertăciune şi goană după vânt!
15 Ce este strâmb nu se poate îndrepta şi ce lipseşte nu se poate număra.
16 Am vorbit cu inima mea, zicând: „Iată, am ajuns mare şi am dobândit înţelepciune mai mult decât toţi cei care au fost înainte de mine peste Ierusalim şi inima mea a văzut multă înţelepciune şi cunoştinţă“. 17 Şi mi-am pus inima la cunoaşterea înţelepciunii şi la cunoaşterea nebuniei şi a prostiei; am aflat că aceasta de asemenea este goană după vânt.
18 Pentru că în multă înţelepciune este mult necaz; şi cel care înmulţeşte cunoştinţa înmulţeşte durerea.