1 Încă tot nu înţelegeţi, iubiţi fraţi evrei în Cristos, că atunci când o persoană moare, legea nu mai deţine nici o putere asupra sa?
2 Permiteţi-mi să vă dau un exemplu: când o femeie se căsătoreşte, legea o leagă de soţul ei atât timp cât acesta trăieşte. Dar dacă soţul moare, ea nu mai este legată de el; legea căsătoriei nu se mai aplică în cazul ei.
3 Atunci dacă doreşte, se poate căsători cu altcineva. Faptul acesta ar constitui o încălcare a legii dacă soţul ei ar mai fi în viaţă însă după ce moare, este absolut corect.
4 „Soţul” – sau stăpânul vostru – era legea evreiască; dar voi aţi „murit”, ca să spunem aşa, împreună cu Cristos pe cruce; „morţi” fiind, nu mai sunteţi „căsătoriţi cu legea”, ea nemaiavând nici un drept asupra voastră. Apoi aţi fost înviaţi când a înviat Isus şi acum sunteţi o persoană nouă. Putem spune că în prezent sunteţi „căsătoriţi” cu acela care a înviat din morţi, pentru ca să aduceţi roade bune, adică fapte bune pentru Dumnezeu.
5 Câtă vreme firea voastră veche mai era activă, în voi mai acţionau pofte păcătoase, care vă împingeau să faceţi ceea ce e interzis de Dumnezeu şi să comiteţi păcate, roadele putrede ale morţii.
6 Acum însă nu mai e nevoie să vă bateţi capul cu obligaţiile impuse de legea lui Moise, întrucât aţi „murit” pe când vă aflaţi în captivitatea lor, şi acum îl puteţi sluji pe Dumnezeu cu adevărat – nu după felul vechi, supunându-vă în mod mecanic unui cod de reguli, ci după felul nou cu toată inima şi mintea voastră.
7 Ei bine, s-ar putea deduce oare din ce spun eu că legile lui Dumnezeu sunt rele? Fireşte că nu! Legea nu este păcătoasă, ci ea este cea care îmi arată păcatul. N-aş fi cunoscut niciodată păcatul din inima mea, poftele ascunse care zac acolo – dacă n-ar fi venit legea să-mi spună: „Să nu pofteşti!”
8 Dar păcatul s-a folosit de aceasta lege împotriva poftelor, amintindu-mi că aceste pofte sunt greşite şi trezindu-mi înlăuntrul meu tot felul de porniri interzise! Doar dacă nu ar mai exista legi de călcat, ar înceta păcătuirea!
9 Aşa se explică de ce mă simţeam bine câtă vreme nu înţelegeam cerinţele legii. Dar când am aflat adevărul, mi-am dat seama că am călcat legea şi că sunt un păcătos, osândit la moarte.
10 Aşa că, în ceea ce mă privea, legea dreaptă, care urma să-mi arate calea vieţii, mi-a adus până la urmă condamnarea la moarte.
11 Păcatul m-a amăgit prin faptul că a luat legile bune ale lui Dumnezeu şi s-a folosit de ele pentru a mă face vinovat de moarte.
12 Observaţi însă că legea însăşi era întru totul justă şi dreaptă.
13 Dar cum vine asta? Oare nu legea a fost aceea care mi-a adus prăbuşirea? Atunci cum mai poate fi bună? Păi nu ea, ci păcatul, acel lucru diavolesc, este cel care s-a folosit de ce era bun pentru a-mi aduce condamnarea. Aşadar, vedeţi cât de viclean, ucigător şi odios este păcatul. Căci se foloseşte de legile lui Dumnezeu în scopurile sale rele.
14 Deci legea e bună, şi nu acolo e buba, ci la mine, deoarece eu sunt vândut păcatului, care este stăpânul meu.
15 Nu mă pot înţelege deloc, căci vreau cu tot dinadinsul să fac ce e bine, dar nu reuşesc. Fac ceea ce nu vreau – adică ce urăsc.
16 Ştiu perfect de bine că ceea ce fac este greşit, şi conştiinţa mea încărcată dovedeşte că sunt de acord cu legile pe care le calc.
17 Dar asta nu mă ajută cu nimic, deoarece nu mai sunt eu acela care comit răul, ci păcatul din mine, care este mai tare decât mine – el este cel care mă pune să fac toate aceste fapte rele!
18 Ştiu că eu sunt corupt până în măduva oaselor în ce priveşte natura mea. Oriunde m-aş îndrepta, nu-mi pot impune să fac binele. Vreau, dar nu pot.
19 Când doresc să fac binele, nu îl fac; iar când încerc să mă abţin de la rău, până la urmă totuşi îl fac.
20 Acum însă dacă fac ceea ce nu vreau, e limpede în ce constă dificultatea: păcatul mă ţine legat în cleştele său nefast.
21 Pare a fi o realitate incontestabilă că ori de câte ori doresc să fac ceea ce e bine, în mod inevitabil sfârşesc prin a face ce e rău.
22 Îmi place să fac voia lui Dumnezeu – dacă mă refer la noua mea natură: dar mai e ceva în străfundul meu – în natura mea josnică – aflat în conflict cu mintea mea, un conflict din care iese învingător, făcându-mă rob păcatului, care mai locuieşte în mine. Astfel, cu mintea sunt supus lui Dumnezeu, dar natura mea omenească este în robia păcatului.
23 Aşadar vedeţi cum stau lucrurile: noua mea viaţă mă îndeamnă la bine, pe când vechii naturi, încă prezente în mine, îi place să păcătuiască.
24 Ah, în ce situaţie mă aflu! Cine mă va elibera din sclavia acestei ucigătoare naturi josnice?
25 Slavă lui Dumnezeu! Acest lucru s-a înfăptuit prin Isus Cristos Domnul nostru. El m-a eliberat.