1 Omul născut din femeie are zile puţine, dar pline de necaz.
2 Răsare ca o floare şi se usucă; fuge ca o umbră şi nu se mai vede.
3 Ai Tu ochii aţintiţi asupra unui astfel de om? Îl chemi Tu la judecată cu Tine?
4 Cine poate scoate ceva curat din ceva necurat? Nimeni!
5 Zilele omului sunt hotărâte. Tu cunoşti numărul lunilor lui şi i-ai pus hotare pe care nu le poate trece.
6 Aşa că nu te mai uita la el şi lasă-l singur să se bucure ca un lucrător de ziua lui.
7 Pentru un copac tot mai este nădejde: dacă este tăiat, el va răsări din nou şi lăstarii lui nu încetează să reapară.
8 Deşi rădăcina îi îmbătrâneşte în pământ şi-i piere trunchiul în ţărână,
9 la mireasma apei va înmuguri şi va da ramuri ca o plantă.
10 Fiinţa umană, însă, când moare, îşi pierde toată vlaga; omul, după ce îşi dă ultima suflare, nu mai este.
11 După cum apele pier din mare, iar râul seacă şi se usucă,
12 tot aşa omul se culcă şi nu se mai ridică, cât vor fi cerurile nu se mai trezeşte, nici nu se mai scoală din somnul lui.
13 O! de m-ai ascunde în Locuinţa Morţilor, de m-ai acoperi până Îţi trece mânia şi de mi-ai hotărî o vreme când să-Ţi aminteşti de mine!
14 Dacă un om moare, va trăi el din nou? În toate zilele trudei mele, aş aştepta să-mi vină eliberarea.
15 Atunci mă vei chema şi-Ţi voi răspunde; vei tânji după lucrarea mâinilor Tale.
16 Atunci îmi vei număra paşii şi nu-mi vei mai ţine în seamă păcatul;
17 vei pecetlui fărădelegile mele într-un sac şi-mi vei acoperi nedreptatea.
18 Dar aşa cum munţii cad şi se surpă, iar stânca e mutată din locul ei
19 şi aşa cum apa sapă în piatră, iar torenţii spală pământul, tot aşa distrugi Tu nădejdea omului.
20 Îl învingi pentru totdeauna şi el se duce; îi schimbi înfăţişarea şi apoi îl izgoneşti.
21 Dacă fiii lui sunt onoraţi, el nu ştie, dacă sunt înjosiţi, el nu vede.
22 El simte doar durerea trupului său şi suferă doar pentru sine.“