1 Iar tu ridică plângere pentru mai marii lui Israel, 2 Şi zi: Ce a fost mumă-ta! o leoaică; Ea şedea cu leii, Şi a crescut pre puii săi între puii de leu. 3 Şi a ridicat pre unul din puii săi, Până s’a făcut leuţ, Şi s’a deprins a răpi prăzi, şi a mânca oameni, 4 Şi auzind popoarele de dânsul, L-au prins în groapa lor, Şi l-au adus în lan-ţuri în pământul Egiptului. 5 Şi leoaica aşteptându-l, Văzând, că deşearta era aşteptarea ei, Luatu-şi-a alt puiu, Şi l-a făcut leuţ; 6 Care umblând cu leii, Făcutu-s’a leuţ, Şi s’a deprins a răpi prăzi, şi a mânca oameni; 7 A năvălit în palaturile lor, Şi a pustiit cetăţile lor; Aşa că s’a spăimântat acel pământ şi toate din el De mugetul răcnetului lui. 8 Atuncia popoarele din ţările din jurul lui pusu-s’au asupră-i, Întinsu-i-au mrejele lor, Şi prinsu-l-au în groapa lor. 9 Şi l-au pus în puşcă cu lanţuri, Şi l-au dus înaintea regelui Babilonului; Punându-l în întăriri, Ca să nu se mai audă vocea lui Pe munţii lui Israel. 10 Mumă-ta era, – zi în parabola ta, – ca o vie sădită lângă ape; Ajungea roditoare şi plină de mlădiţe, de mulţimea apelor; 11 Şi se făceau din ea toege tari, ce serviau de sceptre domnilor; Şi tulpina ei se înălţa în mijlocul mlădiţelor tufoase; Aşa că se însemna prin înălţimea ei şi prin mulţimea ramurelor ei. 12 Dar fost-a cu furie smulsă, Şi aruncată la pământ; Un vânt de răsărit a uscat fructele ei. Şi toegele cele tari ruptu-s’au, s’au uscat, Şi focul le-a mistuit 13 Şi acum ea este sădită în pustiu, Într’un pământ sec şi uscat. 14 Şi izbucnind focul din o mlădiţă a ramurelor sale, Mistuit-a fructul ei, Şi în ea nu mai este nici un toiag tare, ce ar servi de sceptru domnilor. Aceasta-i plângere, şi plângere va fi.