1 Omul, născut din femeie, Are puţine zile, dar multe necazuri; 2 Răsare ca o floare, şi se taie; Fuge ca umbra, şi nu rămâne. 3 Şi tu îţi îndrepţi ochii tăi asupra unuia ca acesta! Şi mă tragi la judecată cu tine? 4 Cine poate scoate un lucru curat din cel necurat! Nimenea! 5 Dacă zilele lui sunt hotărîte, Numărul lunelor lui este în mâna ta, Şi i-ai pus margine preste care să nu treacă: 6 Atunci întoarce privirea ta dela dânsul, ca să se răsufle puţin, Până ce va sfârsi ziua sa ca un năimit. 7 Căci arborele are speranţă; De va fi tăiat, să odrăslească iarăşi, Şi mlădiţele lui să nu înceţeze a creşte. 8 De îmbătrâneşte în pământ rădăcina sa, Sau de piere în ţărână trunchiul său, 9 De mirosul apei înfloreşte, Şi dă ramuri, ca o plantă nouă. 10 Dar omul, când moare, rămâne întins; Când omul dă sufletul, unde mai este? 11 Cum se pierd apele din lacuri, Şi râul seacă şi usucă, 12 Aşa şi omul se culcă, şi nu se mai scoală; Cât va fi cerul, nu se vor deştepta, Şi nu se vor scula din somnul lor. 13 O, de m’ai ascunde în mormânt, De m’ai acoperi, până ce-ţi va trece mânia; De mi-ai pune un termin, după care să-ţi aminteşti iarăşi de mine! 14 Dar de moare omul, reînvia-va oare? În toate zilele luptei mele aş astepta, Până mi-ar veni schimbarea. 15 Atuncia m-ai chiema, şi eu ţi-aş răspunde; Căci ai dori de făptura mânelor tale. 16 Dar acum numeri paşii mei; Şi pândeşti păcatul meu; 17 Greşelile mele în sac le sigilezi, Şi încă născoceşti păcate asupră-mi. 18 Cum se prăbuşeşte şi se desface un munte, Şi o stâncă se mută din locul ei; 19 Cum apa sapă pietrile: Cum valurile duc cu sine pulberea pământului, Aşa nimiceşti speranţa omului: 20 Tu-l urmăreşti neîncetat, până ce piere; Şi-l trimeţi după ce ai schimbat faţa lui. 21 De ajung fiii săi la onoare, el nu o ştie; De sunt înjosiţi, el nimic nu află de aceasta; 22 Carnea sa simte numai durerile sale, Sufletul său se chinueşte numai pentru sine.