1 Vai de cetatea sângiuirilor! Cea plină de minciuni şi silnicie; Răpirea nu încetează în ea. 2 Pocnitul bicelor, vuetul roatelor tunătoare, Al cailor tropăitori şi al carălor hurduitoare; 3 Călăreţi făcând să trepede caii lor, Săbii lucitoare, şi lăncile fulgerătoare, O mulţime de ucişi, Grămezi de cadavre, Morţi fără număr, Cei vii, împedecându-se de morţii lor, 4 Din vina mulţimii desfrânărilor acestei curve, Ale acestei pline de nuri şi iscusite, Care a vândut popoarele prin desfrânările ei, Şi neamurile prin farmecile ei. 5 Iată,eu vin asupră-ţi, zice Domnul, Dumnezeul oştirilor! Voiu descoperi poalele tale preste faţa ta, Şi voiu arăta popoarelor goliciunea ta, Şi regatelor ruşinea ta. 6 Voiu arunca cu tină asupra ta, Te voiu pângări, Şi te voiu face de privelişte. 7 Oricine te va vedea va fugi de tine, Şi va zice: „Nimicitu-s’a Niniva!” Cine o va boci? „Unde să-ţi caut mângăietori.” 8 Au eşti mai bună decât No-Amonul, Care era pus între fluvii, Înconjurat de apă, Al cărui val era un fluviu, Şi zidurile căruia se ridicau din fluviu? 9 Etiopia cea tare şi Egiptul cel fără număr, Putul şi Libii te ajutau. 10 Totuşi şi ei au fost duşi În mişelie şi în prinsoare; Şi fiii săi fură sdrumicaţi În toate răspântiile uliţelor; Sorţi s’au aruncat peste fruntaşii săi, Şi toţi cei mari ai săi fură puşi în lanţuri. 11 Tu te vei îmbăta; Vei dispărea, Şi scăpare vei căuta de dinaintea inamicului. 12 Toate întăririle tale fi-vor ca smochinii cu fructele cele întâiu; Când îi scutură, smochinele cad în gura aceluia, ce caută să le mănânce. 13 Iată, popoarele tale în mijlocul tău sunt ca femeile; Porţile pământului tău deschide-se-vor înaintea inamicilor tăi; Şi focul va mistui zăvoarele tale. 14 Scoate-ţi apă pentru împresurare, Întăreşte întăririle tale, Calcă pământ şi frământă lut, Găteşte cuptorul de cărămidă! 15 Acolo focul te va mistui, Sabia te va stârpi; Te va mistui ca forfăcarul; Îmmulţeşte-te, ca forfăcarul, Îmmulţeşte-te, ca lăcustele. 16 Neguţătorii tăi fost-au mai mulţi decât stelele cerului; Forfăcarul îşi întinde aripele şi fuge. 17 Coronaţii tăi erau ca lăcustele, Şi mai marii tăi ca o ceată de omidă, Care în răcoarea zilei se tăbăresc; De răsare soarele, fug, Şi locul unde a fost nu se mai cunoaşte. 18 Păstorii tăi dorm, rege al Asiriei, Puternicii tăi se odihnesc; Poporul tău este împrăştiat pe munţi, Şi nu este cine să-l strângă. 19 Nu este nici o vindecare pentru rana ta, Lovitura ta e fără leac; Toţi câţi vor auzi de tine vor bate în palme; Căci preste cine n’a trecut pururea răutatea ta?