1 Doamne, Dumnezeul răzbunării, Dumnezeul răzbunării, arată-te? 2 Înalţă-te, judecător al pământului, Dă răsplătire celor mândri! 3 Până când cei nelegiuiţi, Doamne, Până când cei nelegiuiţi să trăsalte! 4 Ei rostesc, vorbesc cu îngâmfare, Toţi făcătorii de rele se laudă, 5 Pre poporul tău, Doamne, îl calcă în picioare, Şi moştenirea ta o apasă. 6 Pre văduve şi pre străini sugrumă, Şi pre orfani îi ucid, 7 Şi zic: Domnul nu vede aceasta, Nici nu ia aminte aceasta Dumnezeul lui Iacob. 8 Întelepţiţi-vă odată voi cei tonţi din popor, Şi voi nebunilor, când vă veţi face cuminţi? 9 Cel ce a sădit urechea, au nu aude? Cel ce a făcut ochiul, au nu vede? 10 Cel ce înţelepţeşte popoarele, Cel ce învaţă pre oameni ştiinţă, să nu mustre! 11 Domnul cunoaşte cugetele oamenilor, Că deşertăciune sunt. 12 Fericit este bărbatul, pre care tu-l înţelepţeşti, Doamne, Şi din legea ta îl înveţi! 13 Ca să-l linişteşti de zilele de nefericire, Până se va săpa groapa celui nelegiuit. 14 Căci Domnul nu va lepăda pre poporul său, Şi moştenirea sa nu o va părăsi; 15 Căci la dreptate se va reîntoarce judecata, Şi pre dânsa o vor urma toţi cei drepţi cu inimă. 16 Cine se va scula cu mine asupra celor răi? Cine se va înfăţişa cu mine asupra făcătorilor de rele? 17 De n’ar fi fost mie întru ajutor Domnul, Puţin şi sufletul meu ar fi zăcut în locul tăcerei. 18 De am zis: Se clatină piciorul meu, Pe dată îndurarea ta, Doamne, m’a sprijinit. 19 În mulţimea grijelor mele în lăuntrul meu Mântuirile tale desfătat-au sufletul meu. 20 Oare are cu tine împărtăşire tronul răutăţei, Care hotăreşte nedreptate prin lege? 21 Ei se adună ceată asupra sufletului celui drept, Şi condamnă sânge nevinovat. 22 Dar Domuul îmi este turn înalt, Şi Dumnezeul meu îmi este stâncă de adăpostire. 23 El va întoarce asupră-le chiar uneltirea lor, Şi prin răutatea lor îi va stârpi; Îi va stârpi Domnul, Dumnezeul nostru.