16
1 Atunci Iov a răspuns, grăind:
2 „Eu lucruri ca acestea am auzit destule;
voi sunteţi, toţi, o tagmă de bieţi mângâietori.
3 Ce dar? găseşti vreo noimă acestor vorbe’n vânt?
sau cine te împunge în coastă să răspunzi?
4 Din parte-mi, cred că şi eu aş cuvânta ca voi
de-ar fi sufletul vostru în locul alui meu;
şi eu asupra voastră m’aş năpusti cu vorbe
şi-apoi, asemeni vouă, aş clătina din cap;
5 de-ar fi atâta vlagă scorţoasă’n gura mea,
n’aş pregeta o clipă din buze să-mi dau drumul.
6 Dar, de vorbesc, ce’nseamnă?: nu mă mai doare rana?
sau, dacă tac, înseamnă că nu mă mai rănesc?
7 Dar azi Tu ai în mine un biet nebun, sleit,
8 şi Te-ai pornit asupră-mi, să-mi fiu de mărturie;
în mine se ridică minciuna ce mă paşte,
minciuna ce’mpotrivă-mi din faţă mi-a răspuns.
9 Mânia Lui stârnită m’a prăbuşit în praf
şi dinţii Şi-i scrâşneşte-mpotrivă-mi de deasupra;
haidăii Lui şi-aruncă săgeţile spre mine,
10 cu ghimpii cătăturii spre mine-au năvălit,
cu straşnice ţepuşe mi-au înţepat genunchii,
grămadă toţi, deodată, s’au aruncat asupră-mi.
11 Că Domnu-a vrut ’mă aibă în mână cel nedrept
şi tot El mă aruncă la cei nelegiuiţi.
12 Eu vieţuiam în pace şi El m’a risipit,
prinzându-mă de chică m’a rupt în bucăţele
şi m’a’nălţat deasupra aşa cum pui o ţintă;
13 o armie de suliţi roieşte’n jurul meu,
cu nemilostivire’n rărunchii mei se-aruncă
şi tot cu ne’ndurare pe jos îmi varsă fierea.
14 Durere pe durere m’au prăbuşit în praf,
puternici şi puternici au alergat asupră-mi.
15 Pe trupul meu cusură o volbură de sac,
tăria frunţii mele în pulbere se stinse.
16 De-atâta plâns fierbinte m’am opărit pe pântec,
dar peste gene – umbră;
17 că nici o strâmbătate în mâini eu nu aveam,
iar ruga mea, curată.
18 Pământule, n’ascunde al trupului meu sânge,
nimic să nu-i stea’n cale, rotund, strigării mele!
19 Dar martorul meu, iată, de-acuma este’n ceruri,
şi-acolo’n cele’nalte am eu o mărturie.
20 Ajunsu-mi-a la Domnul [în ceruri] rugăciunea,
’naintea feţei Sale pătrunde ochiul meu.
21 Să-i fie apărare lui, omului, la Domnul,
şi-aproapelui său fie-i, de-asemeni, fiul omului.
22 Că anii, câţi la număr mai fi-vor, mi se duc,
şi voi porni pe drumul cel fără de’nturnare.