17
1 Purtându-mă cu duhul, mă scad, mă pierd, mă sting;
mă rog de îngropare, la groapă nu ajung.
2 Trudit pân’la durere, mă rog; şi ce-i cu asta?
3 Averile-adunate mi le-au furat străinii…
Acesta cine este? să-l leg cu mâna mea!…
4 Că inima dintr’înşii de minte le-ai ascuns-o,
de-aceea niciodată nu-i faci biruitori.
5 Că unei părţi anume i se vestesc doar rele
şi ochii mei dincoace se scurg pentru copii.
6 Făcutu-m’ai poveste de băsmuit la neamuri,
de râsul lor ajuns-am.
7 De-atâta supărare am negură pe ochi,
de parcă toată lumea’mprejur mă împresoară.
8 De-această întâmplare cei drepţi se minunează,
cel drept îl are’n ţintă pe cel nelegiuit;
9 dar credinciosul, dreptul, să-şi ţină calea sa
şi cel cu mâini curate să capete’ndrăznire.
10 Nu însă voi; hai, prindeţi curaj, veniţi cu toţii,
că şi-aşa n’o să aflu în voi vreun adevăr.
11 În zbor zilele mele-au trecut şi s’au tot dus
şi inima din mine s’a rupt la’ncheieturi.
12 Că pentru mine noaptea mi-a fost în loc de zi,
lumina mi-i subţire alături de’ntuneric.
13 De-o fi să mai îngădui, din casa mea fac iad,
în negură întins-am biet aşternutul meu.
14 Şi moartea am chemat-o, ca ea să-mi fie tată,
iar mamă’n veac să-mi fie, şi soră, putrezirea.
15 Atunci, spunèţi-mi, unde mai am eu vreo nădejde?
sau bunurile mele când pot să le mai văd?
16 S’or pogorî deci ele cu mine până’n iad,
sau otova, de-a valma, ne vom culca’n ţărână?!”