24
1 Dar vremile dreptăţii, de ce-L ascund pe Domnul,
2 încât necredincioşii împing din loc hotarul
şi fură’ntreaga turmă cu baciul ei cu tot?
3 Ei iau şi duc din curtea săracului asinul
şi iau zălog văcuţa de lapte a vădanei;
4 abat neputincioşii din calea lor cea dreaptă,
cei buni şi blânzi ai ţării se-ascund de peste tot:
5 În câmp ca şi asinii au năvălit asupră-mi
– aşa cum li-i năravul să iasă de-a grămada –
şi pâinea şi-o’ndulciră, s’o dea la cei micuţi.
6 Nefi’nd a lor, ei holda-au cules-o prea devreme;
neputincioşii lucră la ticăloşi în vii
de-a surda, fără plată şi fără’mbucătură.
7 Pe mulţi golaşi făcură să doarmă fără haine,
le-au luat pân’şi veşmântul al sufletului lor:
8 în munte ploi mărunte îi udă pân’ la oase;
în loc de’nvelitoare, cu piatră se’nvelesc.
9 Ei smulg fără’ndurare orfanul de la ţâţă
şi altor umilinţe-l supun pe cel căzut.
10 În pat cu strâmbătate îi culcă pe cei goi
şi pâinea de la gura celor flămânzi o smulg.
11 Pe cei în strâmtorare din umbră îi pândesc
ca unii ce n’au ştire de calea celor drepţi,
12 a celor luaţi la goană din case şi cetăţi,
cu prunci al căror suflet se zguduia’n suspine…
Dar El? de ce pe-aceştia El nu i-a cercetat?
13 Ei, pe pământ fiindu-şi, cunoaştere nu au,
de căile dreptăţii nicicum n’au auzit
şi nici pe-a ei cărare vreodată au umblat.
14 Ştiindu-le lucrarea, i-a dat pe mâna beznei,
şi noaptea lor întreagă e trează ca un fur.
15 Adulterinul scurmă’ntunericul cu ochiul
zicându-şi: Nu e ochiul în stare să mă simtă!;
şi faţa şi-o ascunde’nvelită într’un văl.
16 El casa vieţii sale şi-o sapă’n întuneric,
de cum se face ziuă se-ascunde cât mai bine,
lumina n’o cunoaşte;
17 că dimineaţa nu-i e decât o umbră-a morţii,
lui, care ştie ce e fiorul umbrei morţii.
18 El mai uşor pluteşte decât pe faţa apei,
în ţară moştenirea îi este sub blestem.
19 Şi oasele prin ţarini i s’or vedea, uscate,
că-a jefuit orfanul în brăţişorul lui.
20 Păcatul său răsare apoi în amintire
şi nevăzut se face ca aburul din rouă;
dar plata se va face ca plată pentru faptă,
aşa că tot nedreptul se macină pe sine
ca lemnu’n putregai.
21 Că el femeii sterpe nu i-a vorbit domneşte,
şi nici de cea sărmană nu s’a milostivit,
22 îl rupse’ntru mânie pe cel neputincios.
Învie şi nu crede în propria sa viaţă;
23 bolnav, el nu mai speră că se va face bine,
ci’n boală se afundă.
24 Că multora li-i răul din înălţarea lui;
de-aceea el păleşte ca nalba în arşìţă,
ca spicu’n za uscată, ce cade de la sine.
25 De nu-i aşa, au cine va zice că eu mint
şi va găsi nimicul în cele ce spun eu?”