3
1 După aceea şi-a deschis Iov gura şi şi-a blestemat ziua,
2 zicând:
3 „Să piară ziua-aceea în care m’am născut
şi noaptea care-a zis: „Un prunc se zămisli!”
4 Desiş de’ntunecime să fie ziua-aceea;
de sus, din ceruri, Domnul să n’o mai ia în seamă,
de sus, din cer, lumina pe ea să nu mai cadă!
5 Din beznă umbra morţii s’o ţină strâns în gheare
şi negură’ndesată să vină peste ea!
6 Blestem pe ziua-aceea, blestem pe noaptea-aceea,
să piară’n întuneric!;
nicicând să nu mai fie’ntre zilele din an,
şi nici între-ale lunii să nu se socotească;
7 ci’ntreagă noaptea-aceea să fie’ntr’o durere;
nu, nici o veselie în ea, nici bucurie;
8 blestem din partea celui ce zilele blesteamă,
a celui ce trezeşte din solzi Leviatanul.
9 Întunece-se aştrii acelei nopţi adânci;
s’aştepte lung lumina şi ea să nu mai vină,
luceafărul de ziuă nu-l vadă răsărind;
10 că pântecele mamei nu l-a’ncuiat la prag,
durerea s’o alunge din ochii nedeschişi.
11 De ce nu mi-a fost moartea în sânul maicii mele,
sau n’am murit de’ndată ce i-am ieşit din pântec?
12 De ce şi-a pus genunchii să-mi fie aşternut,
şi pieptul ei cel dulce de ce i l-am mai supt?…
13 Acum, dormindu-mi somnul, m’aş înveli’n tăcere;
zăcând, m’aş odihni
14 cu regii laolaltă şi cu mai-marii lumii
semeţi întru armùri,
15 sau cu boierii-alături îmbelşugaţi de aur,
cei ale căror case sunt doldora de-argint;
16 aş fi ca stârpitura de pântec lepădată,
ca pruncii prea devreme lumina s’o mai vadă.
17 Acolo păcătoşii’n iuţimea lor au ars;
acolo-şi au odihnă cei osteniţi în trup;
18 acolo nici vieţaşii
nu mai aud poruncă şi glas de temnicer.
19 Acolo mic şi mare, de-a valma, sunt totuna;
acolo robu’n fine de domn nu se mai teme…
20 De ce s’a dat lumină amarului luminii
şi viaţă celor care’n durere vieţuiesc
21 şi celor ce-şi vor moartea şi nu dau peste ea,
în van scurmând s’o afle ca pe-o comoară-ascunsă
22 şi-s plini de bucurie de-o nimeresc cândva?
23 Odihnă-i este omului murirea, căci într’însa
l-înfaşă Dumnezeu!
24 În faţa pâinii mele mă podidesc suspine
şi spaime curgătoare sunt lacrimile mele;
25 temutu-m’am de spaimă, şi iat-o, stă deasupră-mi;
de ceea ce mi-e frică, aceea-mi stă’nainte.
26 Nici pace pentru mine, nici tihnă, nici odihnă,
ci groaza m’a cuprins!”