31
1 Un legământ de taină-am făcut cu ochii mei:
să nu-i opresc vreodată, cu gânduri, spre fecioară.
2 Şi? ce mi-a dat ca parte din ceruri Dumnezeu,
sau, jos, ca moştenire din cele preaînalte?
3 Au nu-i sortit să piară în beznă cel nedrept
şi’n grea înstrăinare nelegiuiţii toţi?
4 Au El nu vede care e calea mea de-aici,
şi nu e El Acela ce-mi numără toţi paşii?;
5 ori de-am umblat alături cu batjocoritorii,
sau pasul meu grăbit-a cumva spre viclenie?
6 Dar eu am stat cu totul în cumpăna cea dreaptă,
ca’n ea să vadă Domnul neprihănirea mea.
7 Că pasul meu vreodată de se-abătu din cale,
sau ochiul meu târât-a şi inima cu el,
sau m’am atins cu mâna de daruri necurate,
8 atuncea eu să seamăn, şi altul să mănânce,
şi făr’de rădăcină să fiu pe-acest pământ!
9 Dac’am dorit o alta decât femeia mea
şi dac’am stat la pândă pe lângă uşa ei,
10 atunci şi-a mea să-i facă plăcere altui om
şi pruncii mei să fie de-a pururi umiliţi;
11 că ne’nfrânată este pornirea’nvăpăiată
de-a pângări cu trupul femeia altui om;
12 că’n curgere de zile foc este, arzător,
iar cel la care vine-i pierdut din rădăcină.
13 De n’aş fi luat în seamă dreptatea slugii mele,
şi-a slujnicei, când ele s’au socotit cu mine,
14 ce-o să mă fac când Domnu-mi va cere socoteală?,
sau, de va fi’ntrebare, ce oare voi răspunde?
15 Ei [servii mei] în pântec n’au fost la fel ca mine?
La fel am fost în pântec!
16 Pe nevoiaşii’n lipsă eu nu i-am înşelat,
nici c’am trecut pe-alături de lacrima vădanei.
17 Dac’am mâncat vreodată eu singur pâinea mea
şi nu i-am dat dintr’însa şi celui necăjit
18 – eu, cel ce, ca un tată, de tânăr l-am hrănit
şi de la maica’n pântec am prins a-i da poveţe –,
19 sau de-am trecut pe lângă cel gol ce sta să piară
şi nu l-am îmbrăcat,
20 de-a fost sărman pe lume şi nu mi-a mulţumit
că-i ţine cald la umeri tunsoarea turmei mele,
21 de-am ridicat eu mâna să-l bat pe cel sărman
nădăjduind că astfel îmi sunt într’ajutor,
22 atuncea al meu umăr din zgârci să se dezghioace
şi braţul meu, de-asemeni, din cot să se zdrobească.
23 Căci frica mea de Domnul m’a luat în stăpânire
şi, când mă ia El Însuşi, de-abia că pot să’ndur.
24 De-am socotit vreodată că’n aur stă puterea
sau de mi-am pus nădejdea în piatra nestemată,
25 dac’am icnit prea-vesel de multa mea avere
şi mâna mi-am întins-o spre bunuri fără număr,
26 dac’am văzut lumina din soare cum păleşte
sau luna în scădere – că’n ele n’au nimic –
27 şi inima din mine pe-ascuns s’a înşelat
şi mâna mea mi-am dus-o la gură s’o sărut,
28 atunci să-mi fie-aceasta cumplită făr’delege,
că L-am minţit pe Domnul Cel-mai-presus-de-ceruri.
29 De mi-am văzut prieteni căzând, m’am bucurat
şi inima mi-am pus-o să zică: Bravo, bravo!,
30 urechea mea s’audă blestemul meu asupră-mi
şi’n neamul meu ocară să fiu, şi defăimat.
31 Iar slujnicele mele adesea de-ar fi zis:
O, cin’ ne-ar face saţul din cărnurile lui?
fiind eu foarte bun,
32 străinul niciodată nu-mi rămânea afară,
pe nou-venit o uşă-l întâmpina deschisă.
33 Dac’am greşit, nevrându-l, şi mi-am ascuns păcatul
34 – că’n faţa gloatei nu mi-am schimbat întâiul gând
de-a nu le fi eu martor chiar împotriva mea…,
de-a fost flămând să-mi iasă din prag cu mâna goală…
35 O, cine-mi va da oare pe cel ce mă ascultă?
Dacă’ntru Domnul nu m’am temut de mâna Lui,
dac’am păstrat înscrisul datornicului meu
36 ca să-l citesc, purtându-l la gât ca pe-o cunună,
37 în loc de-a-l rupe’n două sau de a-l da’napoi,
aşa încât nimica să iau de la datornic,
38 de-a suspinat pământul asupra mea vreodată
sau de i-am plâns vreodată răzoarele’mpreună,
39 de i-am mâncat eu singur puterea, făr’ să-i dau,
sau sufletul din Domnul pământului l-am scos
afară, întristându-l,
40 atunci, în loc de grâne, urzică să-mi răsară,
şi’n loc de orz, ciulini!”.
[Aici] au încetat cuvintele lui Iov.