7
1 Au pe pământ nu-i viaţa’ncercare pentru om?
şi viaţa lui nu-i oare-a tocmitului cu ziua,
2 a slugii care’n umbră se-ascunde de stăpân,
a calfei cu simbrie în aşteptarea plăţii?
3 Aşa şi eu, răbdat-am atâtea luni deşarte,
şi nopţi de suferinţă cumplită mi s’au dat.
4 Mă culc şi zic în sinemi: Când oare va fi ziuă?;
mă scol şi spun asemeni: Când oare va fi seară?;
şi-s plin de suferinţă din noapte până’n zori.
5 A viermilor putoare tot trupul mi-l frământă;
îmi răzuiesc puroiul, şi ciobul se înmoaie.
6 Că viaţa mea’n balanţă mai slabă-i decât graiul
şi s’a topit în hăul nădejdilor deşarte.
7 Adu-Ţi aminte [Doamne], că viaţa mea-i suflare,
că tot ce-i bun rămas-a ’napoi de ochiul meu,
8 că ochiul strâns asupră-mi nu va mai da de mine,
că ochii Tăi m’or cere, dar eu nu voi mai fi,
9 cum nici pe cer e norul ce-a fost şi s’a topit.
Aşa coboară omul în iad şi nu mai urcă;
10 la casa lui, acolo, nicicând se va întoarce,
şi dacă da, nici vatra, nu, nu-l va mai cunoaşte.
11 Aşa că eu de-acuma nu-mi voi mai ţine gura;
din marea-mi suferinţă voi face-o să vorbească,
cu inima cuprinsă de-amar o voi deschide.
12 Sunt eu cumva o mare? sunt eu cumva balaur
să pui asupră-mi strajă?
13 Că dacă-mi zic: E vremea să mă alinte patul,
să fiu doar eu cu mine în aşternutul meu,
14 Tu mă’nspăimânţi cu visuri, şi’n spaime pui vedenii,
15 zburdalnicul meu suflet rupându-mi-l de duh
şi oasele, de moarte.
16 Că nu trăiesc cât veacul, să’ndur la nesfârşit;
hai, lasă-mă în pace cu viaţa-mi găunoasă!…
17 Ce-i omul, că Tu Însuţi l-ai ridicat în slăvi?
ce-i omul, ca Tu Însuţi să nu-l scapi din vedere,
18 să ai un ochi asupră-i din seară până’n ziuă
şi’n ceasu-i de odihnă să-l iei la întrebări?
19 O, până când mă’nvălui, şi până când m’acoperi,
şi până când n’am tihnă nici să-mi înghit scuipatul?
20 Dac’am greşit, ce oare pot face eu? hai, spune-mi,
Tu, Cel ce pân’şi gândul din om îl sfredeleşti?!
De ce m’ai pus pe mine să-Ţi stau, eu, împotrivă,
şi sarcină să-Ţi fiu?
21 De ce fărădelegea Tu nu vrei să mi-o uiţi
şi pentru ce păcatul din mine nu mi-l speli?…
Şi-acum, merg în pământ;
curând s’o face ziuă, dar eu nu voi mai fi.”