1 Cuvintele lui Qohelet, fiul lui David, rege în Ierusalim.
2 Deşertăciunea deşertăciunilor – spune Qohelet –
deşertăciunea deşertăciunilor,
toate sunt deşertăciune!
3 Ce folos are omul din toată truda lui
cu care trudeşte sub soare?
4 O generaţie trece, o generaţie vine,
dar pământul rămâne mereu.
5 Soarele răsare, soarele apune,
tânjeşte spre locul de unde va răsări.
6 Vântul merge spre sud şi se întoarce spre nord,
se învârte şi înconjoară
şi se întoarce vântul pe circuitul său.
7 Toate râurile curg spre mare, şi marea nu se umple:
spre locurile de unde râurile curg, acolo se întorc ca să curgă.
8 Toate lucrurile se frământă
şi niciun om nu poate să spună [de ce];
ochiul nu se satură să vadă
şi urechea nu se umple cu ceea ce aude.
9 Ceea ce a fost va mai fi
şi ceea ce s-a făcut se va mai face:
nu este nimic nou sub soare.
10 Ar putea fi un lucru despre care să se spună:
„Iată, acesta este nou!”,
dar el a fost deja în vremurile care au fost înaintea noastră.
11 Nu este amintire despre cele care au fost mai înainte
şi nici nu va fi amintire despre cele care vor fi la sfârşit
la cei care vor fi după.

12 Eu, Qohelet, am fost rege peste Israel, în Ierusalim.
13 Mi-am pus la inimă să caut şi să cercetez cu înţelepciune tot ceea ce s-a făcut sub cer; aceasta este o îndeletnicire pe care a dat-o Dumnezeu fiilor oamenilor ca să se chinuie cu ea.
14 Am văzut toate lucrările care s-au făcut sub soare şi, iată, totul este deşertăciune şi goană după vânt!
15 Ceea ce este strâmb nu se poate îndrepta
şi ceea ce lipseşte nu se poate număra.
16 Mi-am zis eu în inima mea: „Iată, eu am crescut şi am adunat mai mult decât toţi cei care au fost înaintea mea în Ierusalim şi inima mea a văzut înmulţindu-se înţelepciunea şi cunoaşterea!
17 Mi-am pus la inimă să cunosc înţelepciunea şi să cunosc prostia şi nebunia. Dar recunosc că şi acestea sunt goană după vânt.
18 Căci în multă înţelepciune este multă indignare
şi dacă se adaugă cunoaştere, se adaugă şi chin”.