1 O! de ai despica cerurile şi Te-ai coborî, s-ar topi munţii înaintea Ta,
2 ca de un foc care aprinde vreascuri, ca de un foc care face apa să dea în clocot, ca să facă Numele Tău cunoscut duşmanilor Tăi, pentru ca popoarele să tremure de prezenţa Ta!
3 Când ai făcut lucruri înspăimântătoare la care nu ne aşteptam, Te-ai coborât şi munţii s-au zguduit înaintea Ta.
4 Niciodată nu s-a pomenit, nici nu s-a auzit vorbindu-se, şi nici n-a văzut vreodată ochiul un Dumnezeu ca Tine: care să fi făcut asemenea lucruri pentru cei care se încred în El.
5 Tu ieşi înaintea celor ce împlinesc cu bucurie dreptatea, a celor ce umblă în căile Tale şi îşi aduc aminte de Tine. Dar Te-ai mâniat, pentru că am păcătuit: vom suferi noi veşnic şi vom fi noi mântuiţi?
6 Toţi am ajuns ca nişte necuraţi, şi toate faptele noastre bune sunt ca o haină mânjită. Toţi suntem ofiliţi ca o frunză şi nelegiuirile noastre ne iau ca vântul.
7 Nu este nimeni care să cheme Numele Tău, sau care să se trezească şi să se alipească de Tine: de aceea ne-ai ascuns Faţa Ta şi ne faci să pierim din cauza nelegiuirilor noastre.
8 Dar acum, Doamne, Tu eşti Tatăl nostru; noi suntem lutul şi Tu olarul nostru; şi noi toţi suntem lucrarea mâinilor Tale.
9 Nu Te mânia prea mult, Doamne, şi nu-Ţi aduce aminte pentru totdeauna de nelegiuire! Iată, priveşte, Te rugăm, căci toţi suntem poporul Tău.
10 Cetăţile Tale cele sfinte sunt pustii; Sionul este deşert, Ierusalimul o ruină!
11 Casa noastră cea sfântă şi frumoasă, în care părinţii noştri cântau laudele Tale, a ajuns pradă flăcărilor, şi tot ce aveam mai scump a fost pustiit.
12 După toate acestea, Te vei opri Tu, Doamne? Vei tăcea Tu oare şi ne vei întrista peste măsură de mult?