14
Omul, născut din femeie, are viaţa scurtă, dar plină de necazuri.
Răsare ca o floare şi se ofileşte; fuge şi piere ca o umbră.
Şi Tu îţi îndrepţi ochiul asupra unuia ca acesta, şi mă tragi la judecată cu Tine?
Cine poate scoate un lucru curat din cel necurat? Nimeni!
Dacă zilele lui sunt hotărâte, numărul lunilor lui este în mâna Ta şi i-ai pus graniţe peste care să nu treacă,
atunci întoarce-Ţi privirile de la el, ca să răsufle puţin şi să aibă măcar bucuria pe care o are cel tocmit cu ziua la sfârşitul zilei.
Căci există speranţă şi pentru un copac; dacă va fi tăiat, va răsări din nou şi mlădiţele lui nu vor înceta să crească.
Chiar dacă îi îmbătrâneşte rădăcina în pământ şi trunchiul îi piere în ţărână,
înverzeşte iarăşi la mirosul apei şi dă ramuri de parcă ar fi sădit din nou.
10 Dar omul, când moare, rămâne întins; omul, când îşi dă sufletul, unde mai este?
11 Cum pier apele din lacuri şi seacă şi se usucă râurile,
12 aşa se culcă şi omul şi nu se mai scoală; cât vor fi cerurile, nu se mai deşteaptă şi nu se mai scoală din somnul lui.
13 Ah, de m-ai ascunde în locuinţa morţilor, de m-ai acoperi până-Ţi trece mânia, şi de mi-ai rândui o vreme când îţi vei aduce iarăşi aminte de mine!
14 Dacă omul odată mort ar putea să mai trăiască, aş mai spera în tot timpul suferinţelor mele, până mi se va schimba starea în care mă găsesc.
15 Atunci m-ai chema şi Ţi-aş răspunde; Ţi-ar fi dor de făptura mâinilor Tale.
16 Dar astăzi îmi numeri paşii, dar nu veghezi asupra păcatului meu.
17 Nelegiuirea mea este pecetluită într-un mănunchi, şi Tu îmi acoperi păcatul.
18 Dar aşa cum se prăbuşeşte un munte şi se împrăştie, şi cum stânca se mută din locul ei,
19 cum piatra este mâncată de apă şi cum apele spală solul pământului; aşa nimiceşti Tu speranţa omului.
20 Tu îl urmăreşti neîncetat până ce piere; îi schimonoseşti faţa şi apoi îi dai drumul.
21 Dacă fiii lui ajung de onoare, el nu ştie nimic; dacă sunt înjosiţi, el nu află de lucrul acesta.
22 Trupul lui simte numai durerile lui şi sufletul lui va tânji numai în el.