1 Nu este omul obligat să muncească pe pământ, şi nu sunt zilele lui ca ale unui muncitor cu ziua?
2 Cum suspină robul după umbră, cum îşi aşteaptă muncitorul plata,
3 aşa am eu parte de luni de durere, şi partea mea sunt nopţi de suferinţă.
4 Când mă culc, zic: Când mă voi scula şi când se va sfârşi noaptea? Şi mă satur de frământări până în revărsatul zorilor.
5 Trupul mi se acoperă cu viermi şi cu pulbere de pământ, pielea-mi crapă şi supurează.
6 Zilele mele zboară mai repede ca suveica ţesătorului şi se pierd fără Speranţă!
7 Aminteşte-ţi, Dumnezeule, că viaţa mea este doar o suflare! Ochiul meu nu va mai vedea fericirea.
8 Ochiul celor ce mă privesc nu mă va mai vedea; ochiul Tău mă va căuta, şi nu voi mai fi.
9 Cum se risipeşte norul şi trece, aşa nu se va mai ridica acela care se coboară în Locuinţa Morţilor.
10 Nu se va mai întoarce în casa lui, şi nu-şi va mai cunoaşte locul în care locuia.
11 De aceea, nu-mi voi mai stăpâni gura; voi vorbi în neliniştea duhului meu; mă voi tângui în amărăciunea sufletului meu.
12 Oare o mare sunt eu, sau un monstru marin, de-ai pus strajă în jurul meu?
13 Când zic: Patul mă va mângâia, culcuşul îmi va alina durerile,
14 atunci mă înspăimânţi prin visuri şi mă îngrozeşti prin viziuni.
15 De aceea sufletul meu alege mai bine gâtuirea, mai bine moartea decât oase ca ale mele!
16 Sunt dezgustat, nu voi trăi în veci. Lasă-mă, căci doar o suflare mi-e viaţa!
17 Ce este omul, ca să-Ţi pese atât de mult de el, ca să iei seama la el,
18 să-l cercetezi în toate dimineţile şi să-l încerci în toate clipele?
19 Până când nu Te vei îndepărta de la mine şi nu mă vei lăsa măcar să-mi înghit saliva?
20 Dacă am păcătuit, ce Ţi-am făcut Ţie, Păzitorul oamenilor? De ce m-ai pus ţintă loviturilor Tale, de am ajuns o povară chiar pentru mine însumi?
21 De ce nu-mi ierţi păcatul şi de ce nu-mi uiţi fărădelegea? Căci voi adormi în ţărână şi când mă vei căuta, nu voi mai fi!