1 Irod fusese împărat,
Pe-atunci. El a întemniţat
Pe câţiva din biserică,
Nevinovaţi, doar pentru că,
Să-i chinuiască, a voit.
2 Cu sabia, el l-a lovit,
Pe Iacov, al lui Ioan frate.
3 Văzând că aste lucruri, toate,
Le plac Iudeilor, şi-a zis
Că bine e, de-ar fi închis
Chiar Petru. Deci, n-a pregetat
Şi-n temniţă, l-a aruncat.
Fusese zi de sărbătoare,
Căci era praznicul cel mare –
Cel al Azimilor. L-a dus,
4 Sub pază straşnică, l-a pus –
Cam patru cete de soldaţi,
La temniţă, erau postaţi –
Ca să-l arete gloatelor,
La încheierea Paştelor.
5 Când Petru-a fost întemniţat,
Biserica a înălţat
Rugi, pentru el, la Dumnezeu,
Să-l izbăvească-n ceasul greu.
6 În noaptea cari, premergătoare,
A fost acele-i zile-n care
Voise a-l lua Irod –
Spre-a-l scoate-n faţă la norod –
Petru dormea, înlănţuit,
De doi ostaşi, fiind păzit.
Alţi păzitori, la uşi, şedeau,
Iar mâinile strânse-i erau,
De două lanţuri mari. Deodată,
7 Temniţa fost-a luminată,
De-un înger. Petru s-a trezit,
Când îngerul l-a înghiontit,
În coaste, şi a cuvântat:
„Te scoală, iute!” De îndat’,
A deschis ochii şi-a văzut
Că lanţurile i-au căzut.
8 Îngeru-a zis: „Încinge-te
Degrabă, şi încalţă-te!
Pune-ţi dar, hainele, pe tine,
Şi-apoi, urmează-mă, pe mine!”
9 Petru, afară, a ieşit
Şi, după înger, a pornit,
Dar nu era încredinţat,
De-i vis sau e adevărat,
Tot ceea ce s-a petrecut.
10 De două străji, ei au trecut
Şi au ajuns la poarta mare,
Legată-n fier – poartă prin care
Puteau ajunge în cetate.
Încuietorile ei, toate,
S-au deschis singure şi-apoi,
Şi poarta-n faţa celor doi,
S-a ridicat. Ei au ieşit,
Şi-n uliţă s-au pomenit.
11 Petru, mirat, în acel ceas
De noapte, singur a rămas,
Căci îngerul l-a părăsit.
În fire, când şi-a revenit,
A zis: „Văd, cu adevărat,
Cum – printr-un înger – m-a scăpat
Al nostru Domn şi Dumnezeu,
Din mâna neamul Iudeu.
Doar El, din braţul cel cumplit
Al lui Irod, m-a izbăvit.”
12 În urmă, Petru a plecat,
Spre casa-n care s-a aflat
Maria, unde, adunaţi,
Erau – atuncea – mai mulţi fraţi.
Maria, lui Ioan i-e mamă –
Celui cari Marcu se mai cheamă.
Cei care-n casa ei erau,
La Dumnezeu, rugi înălţau.
13 În uşa care da-n pridvor,
Petru-a bătut nerăbdăror.
O slujnică – ce s-a numit
Rada – degrabă, a venit,
Să vadă, cine a bătut.
14 Ea, după glas, l-a cunoscut
Pe Petru, şi s-a bucurat
Atât de mult, că a uitat
Ca să deschidă. A fugit
În casă-ntâi, de i-a vestit
Pe toţi cei care se aflau,
Acolo, strânşi şi aşteptau,
Că Petru-i cel ce-n poartă bate.
15 „Tu eşti nebună! Nu se poate!”–
Au răspuns ei, atunci. Dar ea,
Şi mai puternic stăruia,
Că el este. Ei au gândit:
„E al său înger, negreşit.”
16 În acest timp, Petru şedea
La poartă şi, mereu, bătea.
Când au deschis şi l-au văzut,
Au înlemnit. El le-a făcut,
17 Semn, ca să tacă şi, zorit,
Pe urmă, le-a istorisit
Cum Domnul l-a eliberat
De unde-a fost întemniţat.
„Pe Iacov, să îl înştiinţaţi,
Şi-asemeni, şi pe ceilalţi fraţi.
Cu toţi să ştie ce v-am spus!” –
A sfârşit Petru şi s-a dus
18 Altundeva. S-a luminat,
Şi-ostaşii s-au înspăimântat
Când, cu uimire, au văzut
Căci cel închis a dispărut.
19 Irod, furios, l-a căutat
Pe Petru, dar nu l-a aflat.
El i-a-ntrebat pe păzitori,
Dar ei erau neştiutori.
Atunci, Irod a poruncit
A fi ucişi. Când a sfârşit,
De la Ierusalim, în sus,
Către Cezaria, s-a dus,
Plin de mânie-n acel ceas,
Şi-n locu-acela a rămas.
20 Pe al Sidonului norod
Şi pe al Tirului, Irod,
Fusese foarte supărat.
Dar gloatele au câştigat,
De partea lor, pe Blast, cel care
Era, atuncea, cel mai mare
Peste odaia de dormit,
A lui Irod. Deci, au venit
Trimişi – din partea Tirului,
Precum şi a Sidonului –
Să-i ceară pace, lui Irod,
Căci al cetăţilor norod,
Hrană, primea, din ţara lui.
21 Astfel, solii norodului,
Primiţi au fost, de împărat.
Acesta era aşezat
Pe scaunul împărătesc,
Gătit cu straiul său domnesc.
22 Când el, cuvântul, a luat,
Întreg norodul a strigat:
„Acesta-i glas dumnezeiesc,
Şi, nicidecum, glas omenesc!”
23 Atunci, un înger a venit –
Trimis de Domnul – şi-a lovit,
Faţă de toţi, pe împărat,
Pentru că slavă nu a dat
Lui Dumnezeu. El a căzut,
Iar viermi-ndată l-au umplut,
Şi-n felu-acesta, a murit.
24 De-atunci, mai mult, S-a răspândit
Cuvântul Domnului. Mereu,
Cei cari credeau în Dumnezeu,
Se înmulţeau, numărul lor,
Sporind pe-al ucenicilor.
25 După ce şi-au îndeplinit
Însărcinarea ce-au primit,
Barnaba şi Saul, apoi,
De la Ierusalim, ‘napoi
Se-ntoarseră şi l-au luat
Şi pe Ioan – Marcu, chemat.