1 În urmă, Pavel a plecat,
La Derbe, şi-apoi a intrat
Şi în cetatea Listra. El
A cunoscut, în locu-acel,
Un om pe care l-a-ndrăgit,
Cari, Timotei, era numit.
Mamă iudeică, el avea,
Iar tată, grec. Iaconia
2 Şi Listra, când îl pomeneau,
Numai de bine, îl vorbeau.
3 Pavel, de-ndat’ ce l-a văzut,
Să-l ia, însoţitor, a vrut.
Astfel, tăiatu-l-a-mprejur,
Din pricina celor din jur,
Căci în acel ţinut, erau,
Atunci, Iudei mulţi, şi ştiau
Că grec fusese al său tată.
Apoi, la drum, porniră-ndată.
4 Pavel, învăţături, a dat,
La fraţi, pe unde a umblat,
Spunând că „ceea ce primim –
Porunci – de la Ierusalim,
Cari de apostoli au fost date,
Sau de prezbiteri sunt lăsate,
Mereu trebuie-a fi păzite.”
5 Bisericile, întărite,
Erau, în acest fel; creştea
Credinţa lor şi le sporea
Şi numărul, necontenit.
6 Fiindcă Duhul i-a oprit
Ca să vestească-n Asia
Cuvântul, ei, în Frigia
Şi-n al Galatiei ţinut,
În mare grabă, au trecut.
7 Când au ajuns la Misia,
Să intre în Bitinia,
Ca să vorbească, au voit,
Dar şi atuncea, i-a oprit,
Duhul Cel Sfânt, al lui Iisus.
8 Trecând prin Misia, s-au dus
La Troa, unde-au poposit.
9 Pavel, pe când a adormit,
O viziune a avut.
Astfel, un om, el a văzut,
Din Macedonia, om care
Stătea în faţă-i, în picioare,
Rugându-l: „Vino pe la noi,
În Macedonia.” Apoi,
10 Înţelegând că ne-a chemat
Domnul, prilej am căutat,
De-a merge-n Macedonia,
Să ducem Evanghelia.
11 Din Troa, cu corabia,
Ne-am dus în Samotracia
Şi-adoua zi, am poposit,
La Neapolis. Iar am pornit
12 Şi, la Filipi, am mers – cetate
Care-i mai mare între toate
Cetăţile, cum am văzut,
Aflate în acel ţinut
Macedonean; de-asemenea,
Şi colonie este ea,
A Romei. În Filipi, am stat
13 Câteva zile. La Sabat,
Noi, din cetate, am ieşit
Lângă un râu, unde-am găsit
Un loc, pe care l-am crezut,
De rugăciune. Am şezut
Jos, pe pământ, şi am vorbit
Femeilor ce le-am găsit
Strânse acolo. Între ele –
14 Între femeile acele –
Fusese una, anumită.
Ea, Lidia, a fost numită –
Din Tiatira se trăgea.
Femeia se-ndeletnicea
Doar cu a purpurei vânzare.
Era foarte ascultătoare
Şi teamă a avut, mereu,
Faţă de Domnul Dumnezeu.
Inima, Domnul i-a deschis,
Să ia aminte la ce-a zis
Pavel, femeilor. Îndată,
15 Lidia fost-a botezată,
Cu toată casa ei. Apoi,
Ea ne-a rugat, pe amândoi:
„De mă găsiţi că-s credincioasă
Lui Dumnezeu, în a mea casă,
Cu drag, vă rog ca să intraţi,
Căci vreau, la mine, ca să staţi.”
Noi, ruga ei, am ascultat-o
Şi-apoi, acasă, am urmat-o.
16 Iată dar, că pe când mergeam,
Spre locu-n care ne rugam,
O roabă, cu-n duh de ghicit,
În calea noastră, a ieşit.
„Duhul lui Platon”, se numeşte
Duhul acela, în greceşte.
17 Roaba aceea s-a luat
Pe urma noastră şi-a strigat:
„Oameni-aceştia, vă spun eu,
Că sunt robi ai lui Dumnezeu
Cel Prea Înalt, şi aduc ştire,
De calea către mântuire.”
18 Mai multe zile, a strigat
Ea astfel, până, supărat,
Pavel s-a-ntors şi i-a vorbit
Duhului ei, pentru ghicit:
„Eu, în al lui Hristos Iisus
Nume, îţi poruncesc” – i-a spus,
Duhului, Pavel – „negreşit,
Să ieşi, din ea!” El a ieşit
În ceasu-n care-a cuvântat.
19 Când au văzut ce s-a-ntâmplat,
Stăpânii roabei au ştiut,
Că un câştig le-a dispărut.
De-aceea, ei au alergat,
Pe Pavel, de l-au înhăţat –
Şi-apoi, pe Sila – şi i-au dus
Până-n piaţă, şi i-au pus,
În mâinile fruntaşilor.
20 Apoi, daţi, dregătorilor,
Au fost, şi-n acest fel, le-au spus:
„Iată-i, pe cei ce i-am adus,
Cari stârnesc zarvă, în cetate.
Din veştile, de noi, aflate,
Ştim că-s Iudei şi că vorbesc
21 De datini, ce nu trebuiesc,
Ca noi – romani – să le aflăm
Şi, nicidecum, să le urmăm.”
22 Întreg norodu-nfuriat,
În contra lor, s-a ridicat
Şi-atuncea, dregători-acei
Au poruncit ca, de pe ei,
Să smulgă hainele, de-ndată,
Şi, cu nuiele, să îi bată.
23 Bătuţi fiind, au fost luaţi
Şi-apoi, în temniţă, băgaţi,
Iar temnicerului, i-au dat –
Atunci când i-au întemniţat –
Aspre porunci, atent să fie,
Spre a-i păzi, cu străşnicie.
24 Acesta, când a auzit,
Ceea ce i s-a poruncit,
Îi duse de i-a încuiat,
În beciul care s-a aflat
Mai înlăuntru – cum i-au spus –
Şi, în butuci, apoi, le-a pus
Picioarele. Când a sfârşit,
Plecă acasă, liniştit.
25 Pavel şi Sila se rugau,
La miezul nopţii, şi-nălţau
Cântări de slavă, tot mereu,
Spre lauda lui Dumnezeu.
Cei care-nchişi, cu ei, erau,
În linişte, îi ascultau.
26 De-odată, ca stârnit de vânt,
Mare cutremur de pământ
Pornitu-s-a, de s-a simţit
Cum temniţa s-a zguduit,
Din temelie, dezlegaţi
Fiind toţi cei întemniţaţi.
27 Când temnicerul s-a sculat
Şi a văzut ce s-a-ntâmplat –
Cum lanţurile-au căzut jos,
Cum s-au deschis uşi – iute-a scos,
Sabia, de la cingătoare,
Căci a voit să se omoare,
Crezând că prinşii au fugit.
28 Atuncea, Pavel i-a vorbit:
„Să nu îţi faci, cumva, vreun rău,
Ci sabia, la locul său,
Aşeaz-o! Nimeni n-a fugit!”
29 Când temniceru-a auzit
Aceste vorbe, a cerut
O lumânare şi-a văzut
Că totu-i precum i s-a spus.
Speriat, atuncea, el s-a dus,
La Pavel şi Sila. Apoi,
Îndată-n faţa celor doi,
Jos, la pământ, s-a aruncat;
30 I-a scos afar’ şi i-a-ntrebat:
„Ce pot să fac? Ce-am de-mplinit,
Ca şi eu să fiu mântuit?”
31 Atunci, Pavel şi Sila-au spus:
„Să crezi doar, în Domnul Iisus,
Şi mântuire-i căpăta
Tu, şi cu toată casa ta.”
32 Astfel, Cuvântul, i-au vestit,
Cuvânt care a fost primit
Şi de toţi cei din casa lui.
33 La casa temnicerului,
Ei merseră, în acel ceas
De noapte, unde-au şi rămas.
Chiar temnicerul a spălat
Ale lor răni, şi, botezat,
A fost şi el, şi-ntreaga-i casă.
34 I-a aşezat, apoi, la masă,
Şi, bucurie, au avut,
Pentru că-n Domnul, au crezut.
35 Când au venit ai zilei zori,
Trimis-au – marii dregători –
Pe-ai lor slujbaşi, care purtau
Nuiele şi cari se chemau
„Lictori”, greceşte. Ei s-au dus
Şi, temnicerului, i-au spus:
„Lasă-i, pe oamenii acei,
Să plece!” El s-a dus la ei,
36 Şi-a zis, lui Pavel, imediat,
Ce ordine, a căpătat:
„Iată că liberi, voi sunteţi!
Plecaţi în pace, unde vreţi,
Căci dregătorii v-au iertat
Şi, libertatea, v-au redat.”
37 „Deci, după ce, bătuţi, am fost”–
Le zise Pavel – „fără rost
Şi fără să fim judecaţi,
În temniţă, am fost băgaţi,
Acuma, iată, am ajuns
Să ne dea drumul, pe ascuns!
Dar noi suntem romani, măi frate,
Şi-n felu-acesta, nu se poate!
Să vină dregători-acei,
Şi-afară, să ne scoată ei!”
38 Cei ce purtau nuiele-au dus,
Aceste vorbe, şi le-au spus,
Îndată, dregătorilor.
Când auziră spusa lor,
Aceştia s-au înspăimântat
Aflând că au întemniţat
39 Nişte romani. Deci, au venit,
Şi, cu blândeţe, au vorbit,
Să-i potolească, pe cei doi.
I-au scos afară, iar apoi,
Să părăsească, i-au rugat,
40 Cetatea lor. Ei au intrat –
Din temniţă când au ieşit –
La Lidia, unde-au vorbit
Cu fraţii şi i-au mângâiat,
Şi-abia în urmă, au plecat.