1 Pe când erau încă acolo –
La Corinteni – aflat Apolo,
Pavel, prin Asia, s-a dus –
Prin părţile cele de sus –
Şi, la Efes, a poposit.
Acolo, când a întâlnit
Câţiva discipoli, i-a-ntrebat:
2 „Voi – Duhul Sfânt – L-aţi căpătat,
Când aţi crezut?” „Nu, n-am primit”,
Au zis ei, „nici n-am auzit
Că, Acest Duh Sfânt, a fost dat.”
3 „Cu ce botez, v-aţi botezat?”
„Cu-al lui Ioan botez, suntem
Noi, botezaţi. Atât avem.”
4 „Vă spun dar, s-aveţi cunoştinţă:
A botezat spre pocăinţă
Ioan, şi-a zis ca orişicine,
Să creadă-n Cel ce-n urmă-i vine –
Deci în Iisus – dragii mei fraţi.”
5 Atunci, ei fost-au botezaţi
În Sfântul Nume-al lui Iisus.
6 Când Pavel, mâinile, şi-a pus,
Asupra lor, Duhul Cel Sfânt,
Din cer, venit-a pe pământ
Şi, peste ei, S-a aşezat.
Cu toţi au început, de-ndat’,
În alte limbi, ca să vorbească
Şi-asemenea, să prorocească.
7 Erau, acolo, mulţi bărbaţi –
Cam doisprezece – adunaţi.
8 În urmă, Pavel a intrat,
În sinagogă; a luat
Cuvântul şi, fără sfială,
Vorbit-a, plin de îndrăzneală.
Trei luni întregi, el a vorbit,
Cu ei. Pe larg, s-a referit
La lucrurile privitoare
La-mpărăţia viitoare,
Cari este a lui Dumnezeu,
Voind a-ndupleca, mereu,
Pe cei care îl ascultau.
9 Dar pentru că mulţi se-arătau
Necredincioşi şi împietriţi
Şi pentru că au fost găsiţi
Că au vorbit norodului,
De rău doar, Calea Domnului,
Pavel, pe loc, i-a părăsit.
Pe ucenici, i-a despărţit
De ei şi-apoi, a învăţat
Norodul cari s-a adunat
La şcoala unui om, numit
Traian. Acolo, a vorbit,
10 Doi ani, iar cei ce locuiau
În Asia şi cari erau
Iudei sau Greci, au auzit
În ăst timp, propovăduit,
Cuvântul Domnului, mereu.
11 Prin Pavel, făcea Dumnezeu,
Minuni, cum nu s-au mai făcut,
12 Până-ntr-atât că s-a văzut
Că dacă se punea ceva –
Basma, şorţ – peste cineva
Bolnav, şi-au fost întâi atinse
De Pavel, pe loc erau stinse,
Orişice boli, omul avea.
Dacă vreun duh rău se găsea,
În el, se întâmpla la fel:
Afară era scos şi el.
13 Câţiva Iudei, cari se-ocupau
Cu exorcismul, şi umblau
Din loc în loc, au început,
Ca peste-oricine a avut
Duhuri de draci, al Domnului
Nume, să-L cheme-asupra lui.
„Vă jur, acuma, pe Iisus,
Cel al lui Pavel” – ei au spus –
„Pe om, de-ndat’, să-l părăsiţi!
Din el, afară, să ieşiţi!”
14 Cei cari acest lucru făceau,
Feciorii lui Sceva erau,
Şapte, la număr, fiind ei.
Preot de seamă, la Iudei,
Era, atuncea, al lor tată.
15 Duhul cel rău le spuse-ndată:
„Eu, pe Iisus, Îl cunosc bine,
Şi-l ştiu pe Pavel; însă, cine
Sunteţi voi, încă, n-am aflat.”
16 Iar omu-n care a intrat
Duhul cel rău, s-a repezit,
Şi după ce i-a biruit,
Îi schingiui pe amândoi,
Încât abia scăpară, goi
Şi plini de răni, din casa ‘ceea,
Cu fuga doar. După aceea,
17 Acest fapt fost-a cunoscut
De toţi Iudeii; l-au ştiut
Grecii şi cei ce locuiau,
Atuncea, în Efes. Erau
Uimiţi şi foarte-nspăimântaţi.
De moarte, toţi erau speriaţi,
Şi-al Domnului Iisus Sfânt Nume,
Ajunse proslăvit, în lume.
18 Mulţi, dintre cei care-au crezut,
Mărturiseau tot ce-au făcut.
19 Cei cari cu vrăji s-au ocupat,
Cărţile-au strâns şi-apoi le-au dat
Foc, înaintea tuturor,
Iar, în arginţi – valoarea lor –
Cincizeci de mii, a preţuit.
20 Atunci, puternic întărit,
A fost Cuvântul Domnului,
Şi mare, răspândirea Lui.
21 Pavel, după ce-a făptuit
Aceste lucruri, s-a gândit,
Ca la Ierusalim, să plece,
Urmând, în al său drum, a trece –
Întâi – prin Macedonia
Şi prin Ahaia. Îşi zicea:
„Va trebui, după aceea,
Să văd şi Roma.” De aceea,
22 El l-a trimis, pe Timotei
Şi pe Erast, să meargă ei
‘Nainte-n Macedonia,
El rămânând în Asia,
23 Un timp. Era chiar vremea-n care
S-a făcut mare tulburare,
În mijlocul norodului,
Asupra Căii Domnului.
24 Un argintar, cari se numea
Dimitrie, şi făurea
Temple de-argint, Dianei – care
Se bucura de cinste mare,
În rândul gloatei – i-a chemat,
25 Pe ceilalţi argintari, la sfat,
Şi zise: „Ştiţi cu toţi, prea bine,
Că bogăţia noastră ţine,
De meseria ce-o avem.
26 Dar, în Efes – acum – avem
Mari greutăţi, şi-asemenea
E-aproape-n toată Asia,
Căci lumea e înduplecată,
De Pavel, care îi arată
Precum că toţi ai noştri zei –
Făcuţi de mâini – nu-s dumnezei.
27 Mare primejdie ne vine,
Din acest fapt. Vedeţi dar, bine,
Cum că a noastră meserie,
Dispreţuită o să fie,
Templul Dianei socotit
Ca un nimic şi, negreşit,
Faima Dianei – cea cinstită
În toată lumea – nimicită.”
28 Aceste vorbe i-au umplut
De furie şi-au început
Să strige-apoi, cu toţi, în cor:
„Diana Efesenilor
Este măreaţă!” De îndată,
29 Cetatea fost-a tulburată.
Au năvălit toţi, într-un gând,
În teatru, după ei târând,
Pe doi Macedoneni – cei care
Mergeau cu Pavel, în lucrare.
Gaiu şi Aristarh erau
Aceia care-l însoţeau
Pe Pavel; ei au fost aduşi
La teatru şi, în faţă, puşi.
30 Pavel, îndată, a voit
Ca să vorbească, negreşit,
Mulţimii cari s-a adunat,
Numai că nu a fost lăsat,
De ucenici. Mulţi din cei cari
31 Erau, în Asia, mai mari,
Prieteni pentru că-i erau,
Să nu se ducă, îl rugau,
La teatru, unde adunată
Era mulţimea-nfuriată.
32 Unii strigau una-ntr-un fel,
Iar alţii, alta, în alt fel.
Lumea era învălmăşită,
Dar mai ales nedumerită,
Căci foarte mulţi nici nu ştiau
De ce, acolo, se aflau.
33 În faţa gloatei, înadins,
Pe Alexandru, l-au împins
Iudeii. El, semn, a făcut,
Cu mâna, însă, n-a putut
Ca să vorbească-n apărare,
34 Pentru că-ntreaga adunare,
Că e Iudeu, a observat,
Şi două ceasuri au strigat,
Cu toţii, după voia lor:
„Diana Efesenilor
35 E mare!” Dar, a reuşit
Un logofăt, de-a potolit
Gloata, când zise: „Ascultaţi,
Voi, ai Efesului bărbaţi!
E cineva, printre voi, care
Nu ştie cum că păzitoare
E-a Efesenilor cetate,
A templului celei aflate
La mare cinste, printre zei,
Precum şi a chipului ei
Care, din ceruri, a căzut,
Cum toată lumea a văzut?
Noi, pe Diana, o cinstim –
Cum bine ştiţi – şi-o preamărim.
36 Deci, dacă nu tăgăduieşte
Nimeni, acest fapt, trebuieşte,
De-ndată, să vă potoliţi,
Ca nu cumva să săvârşiţi
Ceva greşit. Seama luaţi,
37 Pentru că sunt nevinovaţi
Acei pe care i-aţi adus.
N-au jefuit templul, n-au spus
Vorbe de hulă-n faţa voastră
Să-nfrunte pe zeiţa noastră.
38 Deci, dacă despre cineva,
O plângere, are – cumva –
Dimitrie şi toţi ai lui,
Timp potrivit, acuma, nu-i,
Căci sunt zile de judecată,
Puse anume, şi-o să poată
Să se pârască – mă gândesc –
Unii pe alţii, cât poftesc,
39 Atuncea. Dar, dacă umblaţi
După ceva, să aşteptaţi
Ca adunarea legiuită,
O hotărâre potrivită,
Să poată da. Acum, să ştiţi,
40 Că noi, putem, învinuiţi,
Pentru răscoală, ca să fim,
Fiindcă iată, nu găsim
Motive să îndreptăţească
Această zarvă, nefirească.”
41 După ce vorbele-a sfârşit,
Mulţimile s-au risipit.