1 În ziua, care se numea
A Cincizecimii, se găsea
Ceata apostolilor, toată,
În acel loc, iar, adunată.
2 Din cer, deodată, a venit
Un sunet, ca un vâjâit
De vânt puternic, şi-a umplut
Casa în care au şezut.
3 Atuncea, nişte limbi de foc
Ivitu-s-au, în acel loc,
Peste întreaga adunare,
Şi-n urmă, peste fiecare
Din cei prezenţi, s-au aşezat.
4 În felu-acesta, imediat,
De Duhul Sfânt, ei s-au umplut
Şi-apoi, cu toţi-au început –
Cum le da Duhul, să vorbească –
În alte limbi, să glăsuiască.
5 Ierusalimul găzduia,
Pe mulţi, în vremea aceea.
Alături de Iudei, erau
Oameni cucernici, cari veneau
Din neamurile câte sânt
Azi, risipite, pe pământ.
6 Când sunetul s-a auzit,
Mulţimea, grabnic, a venit
Şi a rămas încremenită,
Văzând minunea săvârşită,
Căci auzeau, pe fiecare
Dintre apostoli, vorbind tare
Şi pe-nţelesul tuturor,
În limbile noroadelor,
Care-n Ierusalim erau.
7 Uimite, gloatele-şi ziceau:
„Priviţi-i dar, pe fiecare.
Nu sunt din Galileea, oare?
8 Cum pot, atunci, să ne vorbească,
În limba noastră, părintească?
De unde, oare, au ştiut,
Limbile-n care ne-am născut?
9 Suntem Parţi, Mezi şi Elamiţi;
Locuitori mulţi sunt veniţi
De prin Mesopotamia,
Iudeea, Capadocia;
Uni-s din Pont; alţi-au venit
Din Asia; mulţi au sosit
10 Din Frigia, Pamfilia,
Egipt, dar şi din Libia –
Dinspre Cirena; oaspeţi sânt
Veniţi, de pe-al Romei pământ;
Avem Iudei sau prozeliţi;
11 Cretani şi-Arabi mai sunt veniţi.
Cu toate că noi mulţi suntem,
Iată dar că acum, putem
Ca fiecare-n limba lui,
Despre lucrarea Domnului,
Să afle, prin vorbirea lor,
Căci se-adresează tuturor.”
12 Toţi se înghesuiau să-i vadă
Şi nu ştiau ce să mai creadă.
Unii, pe alţii, se priveau,
Nedumeriţi, şi se-ntrebau:
„Ce-nseamnă asta, fraţilor?”
13 Dar alţii, batjocoritor,
Ziceau şi arătau spre ei:
„Sunt plini de must oameni-acei!
Nu-i auziţi? Nu-i vedeţi oare?”
14 Petru se ridică-n picioare,
Între cei unşpe; a privit,
În jurul său, şi a vorbit:
„Mă ascultaţi bărbaţi Iudei!
De-asemeni, ascultaţi toţi cei
Cari, în Ierusalim, sunteţi!
15 Oameni-aceştia nu sunt beţi,
Aşa precum vă-nchipuiţi,
Căci este – precum bine ştiţi –
Al treilea ceas din zi. Deci, voi
16 Care, miraţi, priviţi, la noi,
Acum vedeţi că se-mplineşte
Chiar ceea ce Ioel vesteşte:
17 „Domnul a zis: „Din Duhul Meu,
Peste orice făptură, Eu,
Când vremea o să se-mplinească,
Turna-voi. Au să proorocească
Ai voşti’ copii. De-asemenea,
Tinerii voştri vor avea
Vedenii. Visuri vor fi date,
Bătrânilor, spre-a fi visate.
18 Da! Chiar şi peste robii Mei –
Însă, nu numai peste ei,
Ci şi peste roabele Mele –
Turna-voi, în zilele-acele,
Din al Meu Duh, de-au să vorbească
Cu toţii şi-au să prorocească.
19 Semne, în cer, vor fi făcute,
Iar, pe pământ, vor fi văzute
Minuni, sânge şi fum şi foc;
20 Soare nu va mai fi, deloc –
În beznă, el se va preface,
Iar luna, sânge, se va face.
Toate acestea au să fie,
Mai înainte ca să vie
Măreaţa zi, strălucitoare,
21 A Domnului. Atunci, cel care
Cheamă Numele Domnului,
Primi-va mântuirea Lui.”
22 „Voi toţi, care sunteţi veniţi
Aici, bărbaţi Israeliţi,
Să ascultaţi aste cuvinte
Şi-apoi, luaţi bine aminte,
La tot ce eu vă voi fi spus.
Pe-acel Nazarinean, Iisus,
De Dumnezeu adeverit
Prin semne ce le-a săvârşit
Plin de putere, L-aţi văzut.
Minunile ce le-a făcut
Domnul, prin El, de-asemenea.
Voi ştiţi şi ce lucruri făcea,
Căci El, pe faţă, a lucrat.
23 Omul Acesta a fost dat,
Pe-a voastră mână – ţineţi minte? –
Cum hotărât-a, din ‘nainte,
A Domnului ştiinţă. Voi,
Grabnic, L-aţi răstignit apoi,
Şi L-aţi ucis – cum bine ştiţi! –
Prin mâna celor dovediţi
A fi fără de lege. Dar,
24 L-a înviat Dumnezeu, iar.
Al morţii lanţ, Domnul l-a frânt,
Eliberându-L, din mormânt,
Pentru că moartea nu putea,
În stăpânire, a-L avea.
25 David, de El, zisese: „Eu,
În faţă-L am, pe Dumnezeu.
El, dreapta mea, se dovedeşte
Şi, tot mereu, mă însoţeşte,
Fiindu-mi sprijin, ne-ncetat.
De-aceea, nu m-am clătinat.
26 De-aceea, limba mi-e voioasă,
Iar inima mi-e bucuroasă;
Chiar trupul îmi e fericit,
Căci în nădejde-i odihnit,
27 Pentru că ştiu, prea bine, eu,
Că n-ai să laşi sufletul meu
Să stea-n a morţii Locuinţă
Şi ştiu că nu e cu putinţă
Să laşi să vadă Sfântul Tău,
Cum putrezeşte trupul Său.
28 Mi-ai desluşit calea, spre viaţă
Şi-apoi, cu starea Ta de faţă,
Mă vei umplea de bucurie.”
29 Cât despre David, cum se ştie,
Să-mi fie dar îngăduit,
Ca să vă spun că a murit
Şi că se află îngropat.
Mormântul lui e aşezat,
Aici, la noi, în acest loc.
30 David a fost, însă, prooroc
Şi a ştiut că Dumnezeu –
Precum la-ncredinţat mereu,
Prin jurământ – va ridica
Şi pe-al său tron îl va urca,
Pe un urmaş al său. Astfel,
31 A proorocit şi-a vorbit el
Despre-nvierea lui Hristos,
Atuncea când a zis că jos,
În Locuinţa morţilor,
Supus putreziciunilor,
Sufletul nu-i va fi lăsat,
Nici trupul nu-i va fi culcat.
32 Iată dar, că pe-acest Iisus,
Domnul – aşa precum v-am spus –
L-a înviat, iar noi putem
A zice, martori că-I suntem.
33 S-a înălţat, la locul Lui –
În cer – la dreapta Domnului,
Iar Duhul Sfânt, făgăduit
De al Său Tată, L-a primit
Şi-apoi, din El, El a turnat,
Tot ce-aţi văzut şi-aţi ascultat.
34 David, în cer, nu s-a suit;
Ci, în ăst fel, el a vorbit:
„Domnul a zis, Domnului meu:
35 „Să stai la dreapta Mea, mereu,
Până când voi găsi o cale,
Prin care, sub tălpile Tale,
Duşmanii, să Ţi-i pot a pune”.
36 Iată ce am a vă mai spune,
Acuma, vouă, despre El:
Tu, casă a lui Israel!
Iisus, pe care L-ai văzut
Aici, află c-a fost făcut,
De Dumnezeu, Domn şi Hristos.
Din ceruri, El venit-a jos,
La tine; însă, L-ai primit
Cu ură, şi L-ai răstignit!”
37 Ascultători-au fost pătrunşi,
De aste vorbe, şi străpunşi
De ele-n inimi, s-au simţit,
Căci ziseră: „Noi am greşit!
Dar ce să facem, fraţilor?”
38 Petru răspunse, tuturor,
De-ndată: „Ascultaţi! Să ştiţi,
Trebuie să vă pocăiţi
Şi fiecare dintre voi
Să fie botezat apoi,
Spre ştergerea păcatelor,
În Numele mântuitor,
Al Domnului Hristos Iisus,
Urmând ca să primiţi, de sus –
Din ceruri deci – Duhul Cel Sfânt,
În dar, dat vouă, pe pământ.
39 A fost astă făgăduinţă,
Făcută oricărei fiinţă,
Din lume: ea e pentru voi,
Pentru copiii voştri-apoi,
Şi pentru toţi cari, pe-al lor drum,
Departe sunt, de ea, acum,
În orişicât va fi de mare
Numărul celora pe care
O să îi cheme Dumnezeu,
La El, prin vremuri, tot mereu.
40 Astfel, Petru mărturisea,
Dădea îndemnuri şi zicea:
„Grăbiţi-vă ca mântuiţi,
Din ăst neam ticălos, să fiţi!”
41 Acei ce-i ascultau vorbirea,
Primindu-i propovăduirea,
Îndată, s-au şi botezat
Şi astfel, s-au adăugat,
Atuncea, la numărul lor –
La cel al ucenicilor,
Fiind, în rândul, lor cuprinşi –
Aproape de trei mii de inşi.
42 Pe-apostoli, ei îi ascultau
Şi, împreună, stăruiau
În dreapta lor învăţătură
Şi în frăţeasca legătură.
Tot împreună se aflau
Şi-atunci când pâinile frângeau,
Obişnuind să se adune,
Spre-a se uni, în rugăciune.
43 De frică, plini, cu toţi erau,
Iar, prin apostoli, se făceau
Minuni şi semne, ne-ncetat.
44 Cei ce-au crezut, s-au adunat,
Cu toţii, la un loc, şi-aveau –
Toate – de obşte. Îşi vindeau –
45 Mulţi dintre ei – ogoarele;
Alţi-şi vindeau averile,
Iar banii erau împărţiţi,
După nevoi; şi nelipsiţi,
46 Din Templu, zilnic, ei erau.
Acasă, pâinile frângeau,
Luând hrana, în curăţie
De inimă şi bucurie.
47 Oriunde se aflau, mereu,
Îl lăudau pe Dumnezeu.
Întreg norodul îi iubea,
Iar Domnul, ne-ncetat, sporea
Numărul lor, cu noi veniţi,
Cari şi ei fost-au mântuiţi.