1 După cinci zile, a venit
Marele preot, însoţit
De mulţi bătrâni. În rândul lor,
Fusese şi un vorbitor.
Acela, Tertul, s-a chemat,
Iar preotul care-a-nmânat
Plângerea către dregător,
Fu Anania. Apoi, lor,
2 Pavel le-a fost înfăţişat,
Iar Tertul a-nceput, pe dat’,
Să îl pârască-n acest fel:
„Mărite Felix” – a spus el –
„De pace, noi ne-am bucurat,
Iar al nost’ neam a căpătat,
Mari îmbunătăţiri, prin tine.
3 Lucrul acesta, la oricine,
În orice vreme, îl vestim,
În orice loc, şi-ţi mulţumim.
4 Nu vrem, prea mult, să abuzăm
De al tău timp, deci, te rugăm
Ca-n bunătatea ta cea mare,
Câteva vorbe, cu răbdare,
Să le asculţi. Noi am găsit,
5 Că omu-acesta, negreşit,
Este o ciumă; plănuieşte
Rele, mereu, şi-i răzvrăteşte
Pe toţi Iudeii care sânt,
Azi, risipiţi pe-acest pământ.
De-asemeni, el e cel mai mare,
Între Nazarineni – cel care,
6 Să spurce Templul, a-ncercat.
L-am prins şi-am vrut ca, judecat,
Să fie, după Legea noastră.
7 Vedeţi dar, înălţimea voastră,
Că Lisias, când a aflat,
Din mâna noastră, l-a scăpat
8 Şi-a poruncit pârâşilor,
La tine – mare dregător –
Să vină, să-l învinuiască.
Măria ta, de-o să voiască
Să-l cerceteze-amănunţit,
Are să afle, negreşit,
De ce anume-l pârâm noi.”
9 Iudeii s-au unit apoi,
În vina cari i s-a adus,
Zicând că-i drept tot ce s-a spus.
10 Când dregătorul i-a făcut
Semne, Pavel a început
Ca să vorbească-n apărare:
„Ştiu că, de mult, tu eşti cel care
Ai fost – şi eşti – judecător,
Al neamului Iudeilor.
De-aceea, eu am să-ndrăznesc,
Cu-ncredere, ca să vorbesc,
În apărarea mea, pe dată:
11 Cam doisprezece zile, iată,
Trecut-au de când m-am suit –
Lucrul acesta-i dovedit
Şi poţi să te încredinţezi
Singur, de vrei să cercetezi –
Eu, la Ierusalim, cu bine,
Să mă închin, cum se cuvine.
12 Cu nimeni, eu nu am vorbit.
La Templu, ei nu m-au găsit –
În sinagogi sau în cetate –
Făcând răscoală. Astfel, toate
13 Acele lucruri ce le-au spus –
Pe care-n seama mea le-au pus –
Voind să mă învinuiască,
Nu pot ca să le dovedească.
14 Iată, mărturisesc că eu
Slujesc acelui Dumnezeu,
Slujit şi de părinţii mei,
După o Cale, pe cari ei,
Acum, partidă o numesc;
De-asemenea, mărturisesc
Cum că, în Lege, cred mereu,
Şi în proroci. În Dumnezeu,
15 Este nădejdea mea cea mare –
Cum au ei înşişi, fiecare –
Că-n timpul care o să vie,
O înviere va să fie
Şi pentru cei care sunt drepţi,
Şi pentru cei care-s nedrepţi.
16 De-aceea, mă silesc, mereu,
Să îmi păstrez, cugetul meu,
Curat, în faţa Domnului,
Dar şi în faţa omului.
17 După ce mulţi ani am lipsit,
Cu milostenii, am venit,
Pentru-al meu neam; apoi m-am dus,
La Templu, daruri, de-am adus.
18 Tocmai atunci, nişte Iudei,
Din Asia – pârâşii mei –
Tocmai atunci deci, curăţit,
Şezând în Templu, m-au găsit.
Dar fără gloată-n jurul meu
Şi fără nici o zarvă. Eu
19 Gândit-am că aceşti Iudei,
Ar trebui ca înşişi ei,
Să vină-aici şi să vorbească
Şi-n faţa ta să mă pârască,
Dacă cumva ei ar avea,
De spus, ceva-mpotriva mea.
20 Să spună cei care-au venit
Aici, ce vină mi-au găsit,
Când, în Sobor, m-am arătat,
21 Afară de a fi strigat:
„Pentru-nvierea morţilor,
Supus sunt judecăţilor!”
22 Felix ştia de „Cale”. El
I-a amânat, vorbind astfel:
„Voi cerceta, pricina voastră,
Când va veni, în faţa noastră,
Chiar căpitanul Lisias.
Acuma, să plecaţi, vă las.”
23 Sutaşului, i-a poruncit,
Ca Pavel să fie păzit
Şi, în acelaş’ timp, lăsat
Puţin mai slobod, căutat
De cei cari vor să îi vorbească
Sau ar fi vrut să îi slujească.
24 Câteva zile au trecut,
Când Felix chiar, a apărut
De-a sa nevastă, însoţit.
Drusila, soaţa-i s-a numit,
Fiind Iudeică. L-au chemat
Pe Pavel şi l-au ascultat
Vorbind despre Hristos Iisus.
25 Când de neprihănire-a spus
Pavel, precum şi de-nfrânare,
De judecata viitoare,
Felix îi zise îngrozit:
„Azi e destul cât am vorbit.
Du-te, căci o să mai vorbim,
Când alt prilej o să găsim.
Am să te chem şi iar vom sta,
Atenţi, şi te vom asculta.”
26 Felix, încă, nădăjduia,
Că Pavel, bani, are să-i dea;
De-aceea, el l-a tot chemat
Şi, să vorbească, l-a lăsat.
27 Doi ani s-au scurs, în acest fel.
Felix plecă, iar după el,
Porcius – zis Festus – a venit.
Pentru că Felix a voit
Să facă după placul lor –
Adică al Iudeilor –
Pe Pavel, şi când a plecat,
El îl lăsă întemniţat.