1 Când Festus, vorba, îşi sfârşise,
Agripa, către Pavel, zise:
„Poţi să te aperi!” Imediat,
El, braţul, şi l-a ridicat
Şi-n apărare, a vorbit:
2 „Mă socotesc că-s fericit
Astăzi, mărite împărat
Agripa, căci, înfăţişat
Fiind, în faţă-ţi, îndrăznesc,
Cu-ncredere, ca să vorbesc
Şi fără teamă-n apărare,
De lucrurile pentru care,
Iudeii mă învinuiesc.
3 Deci, împărate, eu vorbesc
Liber, aici, faţă de tine,
Pentru că tu ştii foarte bine
Şi datina Iudeilor
Şi ne-nţelegerile lor.
4 Acum dar, viaţa-mi e ştiută,
De toţi, căci fost-a petrecută,
Din tinereţe, tot mereu,
În mijlocul neamului meu,
Chiar în Ierusalim. Aş vrea
5 S-adaug, cum că ar putea
Iudeii – de au să voiască –
Acuma, să mărturisească,
Pentru că bine ştiu că eu
Trăit-am ca un Fariseu,
În felu-n care o cerea
Strâmta partidă ce-o avea
Religiunea noastră. Iată,
6 Că am fost dat în judecată,
Pentru că am nădăjduit
În ceea ce-a făgăduit,
Părinţilor noşti’, Dumnezeu;
7 Pentru-mplinirea ei, şi eu,
Şi-alături mie-mi sunt – să ştii –
Douăsprezece seminţii,
Din Israel, cari aşteptăm –
Şi zi şi noapte ne rugăm
Lui Dumnezeu şi Îi slujim –
Făgăduinţa, s-o primim.
Deci, pentru-a mea nădejde, iată,
Sunt dat, acum, în judecată,
De-aceşti Iudei, azi, împărate!
8 Credeţi că Dumnezeu nu poate,
Ca pe acei care morţi sânt,
Să îi ridice din mormânt?
9 Cu-adevărat, eu am crezut
Cum că am multe de făcut,
10 Tot împotriva lui Iisus
Şi-al Numelui Său. Chiar m-am dus,
Pân’ la Ierusalim. Îndat’,
Pe mulţi sfinţi, i-am întemniţat,
Căci preoţii cei mai de seamă
Mi-au dat puterea. Fără teamă,
Eu, votul, mi l-am dăruit,
La moarte, când i-au osândit.
11 I-am pedepsit, adesea, eu,
În sinagogi, voind mereu
Să-i fac pe-aceştia să hulească,
Iar în pornirea-mi nebunească,
Am prigonit pe orişicine,
Chiar şi-n cetăţile străine.
12 Cu gându-acesta, am pornit
Către Damasc, căci întărit,
Am fost, de preoţi – cum se cere –
Cu învoire şi putere.
13 Pe la amiază, împărate,
Eram pe drum, către cetate –
De-ai mei tovarăşi, însoţit –
Când iată că a strălucit,
În jurul nostru, o lumină
Care, din cer, părea să vină.
Atât de tare-a luminat,
Încât părea întunecat
Chiar soarele. Când am văzut
14 Aşa ceva, noi am căzut,
Toţi, la pământ, şi-am auzit
Îndat-un glas cari mi-a vorbit:
„Saul, de ce Mă prigoneşti?
Îţi este greu să nimereşti –
S-arunci piciorul, înapoi –
Într-un ţepuş?” Eu, mai apoi,
15 „Doamne, cine eşti Tu?”, am spus.
El îmi răspunse: „Sunt Iisus,
Acel pe care-L prigoneşti.
16 M-am arătat ţie, căci eşti
Ales să Îmi fii slujitor
Şi martor al lucrărilor
Care de tine-au fost văzute
Şi ale celor cari, făcute,
Vor fi de Mine şi, pe care,
Le vei vedea-n continuare.
17 Din ăst norod, Eu te-am ales
Şi, dintre Neamuri, te-am cules.
Acuma dar, fii pregătit
Pentru că am să te trimit
Să mergi la Neamuri, înapoi,
18 Căci tu le vei deschide-apoi,
Ochii, să vadă şi să vină,
Din întuneric, la lumină;
De sub Satana, să se smulgă,
La Dumnezeu ca să ajungă.
Crezând în Mine, fiecare
Are să capete iertare,
Pentru păcat; de-asemenea,
Şi părtăşie vor avea,
Cu toţi cei sfinţi, la moştenire.”
19 Mi-am revenit, apoi, în fire
Şi-astfel, Agripa împărate,
Ăstei vedenii minunate,
N-am vrut să mă împotrivesc;
20 Ci început-am să vorbesc,
Celor cari, în Damasc, erau
Şi-apoi celor ce se aflau
Chiar la Ierusalim. M-am dus
Şi prin Iudeea şi am spus,
În urmă, şi Neamurilor.
Deci, eu vorbit-am, tuturor.
La pocăinţă-am îndemnat
Şi, tuturor, le-am arătat
Că trebuie, la Dumnezeu,
Să se întoarcă şi, mereu,
Să facă fapte-orice fiinţă,
Cari vrednice-s de pocăinţă.
21 Iată de ce, aceşti Iudei
M-au prins, în Templu şi-apoi, ei
Au căutat, cu-nfrigurare,
Motive, ca să mă omoare.
22 Dar, sprijinit de Dumnezeu,
Rămas-am încă-n viaţă eu.
În acest fel, necontenit,
Oriunde, am mărturisit –
La mare, cât şi la cel mic –
Făr’ a m-abate cu nimic
De la ceea ce Moise-a zis
Şi ceea ce proroci-au scris
Că se va întâmpla în lume,
La timpul potrivit; şi-anume
23 Cum că Hristos o să sosească
Şi are ca să pătimească,
Iar după ce are să fie
Primul care o să învie,
Va da lumină, tuturor:
Norodului, Neamurilor.”
24 Pavel vorbea, în apărare,
Când Festus zis-a, cu glas tare:
„Măi Pavele, iată, îţi spun:
Eu mă gândesc că eşti nebun!
Multă învăţătură ai,
Iar ea te face ca să dai
În nebunie. Crede-mă!”
25 „Nu sunt nebun, ascultă-mă
Mărite Festus! Chibzuite,
Îmi sunt cuvintele rostite.
Vorbele-mi sunt adevărate,
26 Iar împăratul ştie, toate
Aceste lucruri, şi-ndrăznesc,
Fără sfială, să vorbesc,
Căci ştiu că îi sunt cunoscute
Pentru că n-au fost petrecute,
Ascunse-n colţ, ci în zi plină,
Învăluite în lumină!
27 Te-ntreb Agripa, împărate:
Crezi în proroci? Ştiu, prea-nălţate,
Căci crezi, iar asta-i foarte bine.”
28 „Precum văd eu, tu vrei, pe mine,
Ca să mă faci creştin, de-ndat’” –
Răspunse-Agripa împărat.
29 „Fie curând, fie târziu” –
Îi zise Pavel – „eu nu ştiu;
Însă, Îl rog pe Dumnezeu,
Să fiţi la fel precum sunt eu –
Toţi cei care mă ascultaţi –
Dar nu vreau, lanţuri, să purtaţi,
Precum port eu. În rest, oricine,
Voiesc să fie ca şi mine.”
30 Toţi – împăratul, dregătorul,
Cu Berenice şi poporul
Care acolo s-a aflat –
31 Au zis, după ce au plecat:
„Omul acest n-a săvârşit
Nimic, spre a fi pedepsit
Cu lanţuri sau cu închisoare.
N-au dreptul ca să îl omoare.”
32 Apoi, Agripa i-a vorbit,
Lui Festus, astfel: „Negreşit,
Omul acest ar fi putut
Fi liber, de n-ar fi cerut,
Ca în faţa Cezarului,
Să judecăm, cauza lui.”