1 Ostrovu-n care am intrat
Şi de primejdie-am scăpat,
Malta fusese denumit.
2 Barbarii cari l-au locuit,
Bunăvoinţă-au arătat.
La focul lor, ei ne-au chemat,
Căci se făcuse un frig mare,
Fiindcă ploua, încă, tare.
3 Să strângă mărăcini, s-a dus
Pavel şi-apoi, pe foc, i-a pus.
Dar, o năpârcă a ieşit,
Simţind căldura, şi-a suit
Pe al lui Pavel braţ. Îndată,
Văzând năpârca atârnată
De mâna lui, au murmurat
4 Barbarii: „Cu adevărat,
Acum, „Dreptatea” s-a vădit
Şi n-a lăsat nepedepsit,
Pe ucigaşu-acesta care,
Cu bine, a scăpat, din mare.”
5 Pavel, în foc, a scuturat
Năpârca, şi s-a aşezat,
Nepăsător, la locul său,
Fără să simtă nici un rău.
6 Oameni-aceea îl pândeau
Şi, să se umfle, aşteptau,
Ca să îl vadă-apoi căzând
Jos, la pământ, şi mort zăcând.
Dar după ce au aşteptat,
Mult timp, făr’ a se fi-ntâmplat
Nimica rău, ei s-au gândit
Că Pavel, zeu e, negreşit.
7 Jur împrejur, se întindeau
Moşiile care erau
Ale stăpânului, cel care –
Peste ostrov – era mai mare,
Şi care, Publius, s-a numit.
La el, acasă, ne-a poftit
Acesta, şi ne-a ospătat.
Trei zile-n şir, la el, am stat.
8 Tatăl lui Publius se zbătea
Bolnav, în pat, căci suferea
De friguri şi de urdinare.
Pavel, la patul celui care
Bolea, s-a dus şi s-a rugat,
Iar după ce şi-a aşezat,
În urmă, mâinile, pe el,
S-a vindecat bolnavu-acel.
9 Bolnavii din ostrov, apoi,
Degrabă au venit la noi,
Şi toţi au fost tămăduiţi.
10 Cu dragoste, am fost primiţi,
De toţi, şi puşi la cinste mare;
Atunci când timpul de plecare,
Din nou la drum, se-apropia,
Ne-au încărcat corabia,
Cu tot ce trebuia să fie
Pentru acea călătorie.
11 După trei luni, am părăsit
Acel ostrov şi am pornit,
Din nou, la drum. Corabia
Era din Alexandria,
Iar în ostrov, a ancorat,
Oprindu-se pentru iernat.
Acea corabie avea,
Al Dioscurilor semn. Ea,
12 Spre Siracusa, ne-a purtat.
Acolo, doar trei zile-am stat.
13 Pe lângă coastă-am mers apoi,
Şi-n acest fel, ajuns-am noi,
La Regio, iar a doua zi,
Purtaţi de-un vânt de miazăzi,
Înspre Puzole am plecat.
Doar două zile-am navigat,
Şi, la Puzole, am sosit.
14 În acel loc, i-am întâlnit,
Pe nişte fraţi, cari ne-au rugat
Să stăm cu ei. Astfel, am stat
O săptămână, iar apoi,
Spre Roma, ne-ndreptarăm noi.
15 Din Roma-n cale ne-au ieşit –
În locul care s-a numit
„Fortul lui Apiu” – mai mulţi fraţi.
De alţi-am fost întâmpinaţi,
În locul care s-a chemat
„Trei Cârciumi”. Ei ne-au aşteptat,
Fiindcă toţi au auzit
Cum că venim şi, s-au grăbit,
A ne ieşi-n întâmpinare.
Văzând a lor mulţime mare,
Pavel, Domnului, s-a rugat,
I-a mulţumit, şi-mbărbătat,
În al său suflet, s-a simţit.
16 Când noi, la Roma, am sosit,
Sutaşu-ndată i-a luat,
Pe-ntemniţaţi, şi-apoi i-a dat
Pe mâna căpitanului
Străjerilor palatului.
Lui Pavel, i-a îngăduit
Să stea-ntr-un loc deosebit.
Unui ostaş, la-ncredinţat,
În paza cărui, l-a lăsat.
17 Trei zile, numai, au trecut,
Iar apoi Pavel le-a cerut,
Mai marilor Iudeilor,
La el, să vină. „Fraţilor” –
Le zise, când s-au adunat –
„Deşi eu sunt nevinovat,
Căci împotriva nimănui –
Adică a norodului,
Precum şi a părinţilor,
Sau a oricărui din popor –
Nimica rău, n-am săvârşit,
Dar totuşi – cum aţi auzit –
În temniţă, am fost băgat,
Chiar la Ierusalim, şi dat,
În mâinile Romanilor.
18 În urma cercetărilor,
Ei, să-mi dea drumul, au voit,
Pentru că-n mine, n-au găsit,
Vreun rău, ca să mă pedepsească,
La moarte, să mă osândească.
19 Iudeii s-au împotrivit
Şi, astfel, eu am fost silit,
Să cer a fi înfăţişat
Cezarului, ca judecat,
Să fiu, de el. Dar eu nu am
Nici un gând rău pentru-al meu neam.
20 De-aceea v-am chemat, căci vreau
Ca să vă văd şi ca să stau
Cu voi, puţin, de vorbă. Iată,
Pentru nădejdea arătată,
Lui Israel, acest lanţ greu,
Silit sunt ca să îl port eu.”
21 Ei au răspuns: „Noi n-am primit
Scrisori şi nimeni n-a venit,
Din ţara noastră – din Iudeea –
Ca să aflăm ceva. De-aceea,
Nimic rău, nu am auzit –
De tine – că s-ar fi vorbit.
22 Însă, am vrea să auzim
Părerea ta, pentru că ştim
Cum că partida ta stârneşte,
În orice loc unde vorbeşte,
Numai împotrivire mare.”
23 I-au hotărât o zi, în care,
La el, mai mulţi fraţi au venit,
Şi-atuncea, Pavel le-a vestit
Cuvântul Domnului; le-a dat
Multe dovezi, şi-a căutat
Şi prin proroci, să demonstreze,
Prin Lege să-i încredinţeze,
De lucrurile cari s-au spus
Pe seama Domnului Iisus.
24 Unii crezură ce-a spus el,
Dar alţii n-au crezut defel.
25 Când, către casă, au plecat,
Neînţelegeri s-au iscat,
Iar Pavel, doar atât, a zis:
„Drept, în Isaia, este scris;
Duhul Cel Sfânt, cu-adevărat,
Vorbit-a, când a cuvântat:
26 „Du-te la ăst popor, şi-apoi,
Spune-i în felu-acesta: „Voi,
Cu ale voastre urechi chiar,
Veţi auzi, însă-n zadar,
Căci, să pricepeţi, nu puteţi;
‘Geaba priviţi, că nu vedeţi.
27 Căci inima şi-a împietrit
Acest norod. A asurzit,
Ochii şi-a-nchis, ca nu cumva,
Văzând şi auzind ceva,
Să înţeleagă şi-napoi,
La Dumnezeu, să vină-apoi,
Pentru a fi tămăduiţi.”
28 Acum dar, voi aşa să ştiţi:
Că mântuirea arătată,
De Dumnezeu, e ascultată
De către Neamuri.” A sfârşit
29 Vorbirea, şi s-au risipit
Iudei-apoi. Se-ndepărtau
Şi, cu aprindere, vorbeau.
30 Pavel, o casă-a-nchiriat,
La Roma, şi, doi ani, a stat,
În acel loc. El i-a primit
Pe toţi cei care au voit
Să-l vadă. Vorbea orişicui,
31 De-mpărăţia Domnului.
Pe oameni, plin de îndrăzneală –
Fără vreo teamă sau sfială –
Îi învăţa, pe fiecare,
Acele lucruri privitoare –
Cum pretutindenea a spus –
La Domnul nost’, Hristos Iisus.