1 „Eu – Pavel – rob al lui Iisus,
Chemat, apostol, a fi pus,
Ales fiind, mai dinainte,
Să vă vestesc aste cuvinte –
Adică Evanghelia care
Al nostru Dumnezeu o are –
2 Aşa cum a făgăduit
Prin toţi cei care-au prorocit
Despre aceste-nvăţături,
Mereu, prin Sfintele Scripturi.
3 Ea Îl priveşte, negreşit,
Pe al Său Fiu, ce-i zămislit,
Ca trup – aşa precum se ştie –
Din a lui David seminţie,
4 Iar duhul ce L-a-nsufleţit,
Duh de sfinţenie-i dovedit
Şi-I arătat prin el, mereu,
Că Fiu Îi e, lui Dumnezeu,
Prin învierea morţilor.
Deci, Evanghelia, fraţilor,
Vorbeşte de Hristos Iisus –
Al nostru Domn – ce ne-a adus
5 Harul cu care ne-a-nzestrat
Şi-apostolia ce ne-a dat,
Ca noi, pe urmă, să-ncercăm,
Pentru-al Său Nume, să chemăm
Popoarele pământului,
Să vină, la credinţa Lui.
6 Între aceştia, mai apoi,
Iată, acum, sunteţi şi voi,
Chemaţi – aşa precum am spus –
Să fiţi, ai lui Hristos Iisus.
7 Acum dar, vouă, tuturor
Celor din Roma, fraţilor,
Chemaţi pentru ca sfinţi să fiţi,
Fiind de Dumnezeu iubiţi,
Vă trimit har şi pace, eu,
De la al nostru Dumnezeu –
Tatăl pe care-L avem sus –
Şi de la Domnul nost’, Iisus!”
8 „Întâi de toate, îmi doresc,
Lui Dumnezeu, să-I mulţumesc –
Cât am să pot eu, de frumos –
Prin Domnul nost’, Iisus Hristos,
Pentru voi toţi, căci e vestită
Credinţa voastră, şi-i vădită
În toată lumea. Dumnezeu,
9 Pe care Îl slujesc mereu,
În al meu duh, fără-ncetare,
Trudind în Evanghelia care
E-a Fiului Său – cum v-am spus –
A Domnului Hristos Iisus,
Martor îmi e, precum că eu,
În rugăciune, tot mereu,
Vă pomenesc, cerând apoi,
10 Să pot ca să ajung la voi,
Prin voia Lui, să pot avea
Plăcerea de a vă vedea.
11 Pentru că iată, eu doresc,
Necontenit, să vă-ntâlnesc,
Să pot ca să vă dau apoi –
Atunci când voi veni la voi,
Cândva – un dar duhovnicesc,
Prin care să vă întăresc,
12 Sau, mai degrabă, să-ncercăm
Cu toţi să ne îmbărbătăm,
Căci lucrul este cu putinţă
Prin legătura de credinţă,
Pe care o aveţi, mereu,
Voi toţi şi-asemenea şi eu.
13 Multe momente au fost când,
Iată, că am avut de gând
Ca să ajung până la voi
Şi să culeg vreun rod apoi,
Aşa precum am mai făcut
Cu alţii, însă, n-am putut.
De câte ori am încercat,
Fost-am, mereu, împiedicat.
14 Eu sunt dator şi Grecilor,
Dator sunt şi Barbarilor,
Dator sunt celor învăţaţi,
Precum şi celor ne-nvăţaţi.
15 Vreau să v-aduc la cunoştinţă,
Că am o aprigă dorinţă
Ca să ajung să vă-ntâlnesc
Şi, Evanghelia, s-o vestesc
Printre voi toţi – dragii mei fraţi –
Care, la Roma, vă aflaţi.”
16 „Căci vreau ca să se ştie bine,
Că mie nu îmi e ruşine
De Evanghelia lui Hristos!
Ea nu-i un lucru ruşinos,
Ci o putere e, mereu,
Cari este de la Dumnezeu
Şi care vine, peste fire,
Ca să aducă mântuire
Peste acela care crede.
Întâi – aşa precum se vede –
Ea este a Iudeului
Şi-apoi este a Grecului.
17 Deoarece în ea-i vădită –
Şi-acuma e descoperită –
Neprihănirea cea pe care
Domnul o dă, la fiecare,
Doar prin credinţă – cum am zis –
Şi cum e, în Scriptură, scris:
„Doar prin credinţă, negreşit,
Trăi-va cel neprihănit”.”
18 „Mânia Domnului porneşte,
Din cer, şi se descopereşte
Faţă de cei ce nu-L cinstesc,
Faţă de cei ce săvârşesc
Nelegiuiri, voind să fie
Înăbuşit, în silnicie,
Întregul adevăr, mereu.
19 Fiindcă, despre Dumnezeu,
Tot ce a trebuit ştiut,
Li s-a făcut de cunoscut
În ei, căci li s-a arătat,
De către El, neîncetat.
20 Într-adevăr, noi avem ştiri
De nevăzutele-nsuşiri,
Pe care, Dumnezeu le are,
Şi de puterea Lui cea mare
Şi de dumnezeirea Lui.
Toate, în faţa omului,
Bine se văd şi lămurit,
Din vremea-n care s-a-ntocmit
Lumea aceasta, de voieşti
Cu-atenţie ca să priveşti,
Numai în juru-ţi bunăoară –
La tot ceea ce te-nconjoară –
Pentru că-n tot ce e făcut,
Pe Domnul, Îl vei fi văzut.
Deci, să se dezvinovăţească,
Nimeni nu o să reuşească.
21 Căci chiar dacă L-au cunoscut,
Pe Dumnezeu, din ce-au văzut,
Ei, totuşi, nu L-au proslăvit
Şi-asemeni, nu I-au mulţumit.
Ba mai mult, pe de altă parte,
Urmat-au în gândiri deşarte,
Iar inimile lor – în care
Priceperea, loc, nu îşi are –
Îndată s-au întunecat.
22 Că-s înţelepţi, s-au lăudat –
Necontenit, s-au tot fălit –
Şi-n urmă, au înnebunit.
23 Ei au schimbat slava pe care
Veşnicul Dumnezeu o are,
Cu o icoană – fraţilor –
Care, cu omul muritor,
Se-aseamănă, cu păsări sau
Cu dobitoace care au –
Aşa cum ştiţi – patru picioare,
Ori seamănă cu târâtoare.
24 De-aceea, iată, fraţilor,
Pradă necurăţiei lor,
Au fost lăsaţi, de Dumnezeu,
Să-şi facă poftele, mereu,
Iar trupul şi l-au necinstit.
25 Căci au schimbat, necontenit,
Tot adevărul Domnului,
Doar în minciuni, şi-n locul lui,
Oameni-aceştia au sfârşit
Că au ajuns de au slujit –
Şi-n urmă-apoi s-au închinat –
Făpturii care a luat,
Atuncea, locul Domnului,
Adică-al Făcătorului
Care pe toate le-a creat
Şi care-i binecuvântat
Acum, în anii care vin
Şi-n vecii vecilor! Amin.
26 Din astă pricină, mereu,
Au fost lăsaţi, de Dumnezeu,
Să îşi urmeze fiecare,
Scârboasa patimă ce-o are;
Pentru că iată că la ei,
Schimbat-au ale lor femei,
Fireasca întrebuinţare
Ce o aveau, cu una care
E împotriva firii, iar
27 Bărbaţii lor lăsat-au dar,
Deoparte, legea cea firească
Pentru-a lor parte femeiască
Şi s-au aprins, în pofta lor,
Pentru că ei, acum, se vor
Uni pe alţii; la sfârşit,
Lucruri scârboase-au făptuit
Căci au ajuns să săvârşească,
Bărbat cu parte bărbătească,
Şi-atunci – în ei – ei au primit
Răsplata, când s-au rătăcit.
28 Fiindcă nu au căutat,
Pe Dumnezeu, de-a-L fi păstrat
În conştiinţa lor, mereu,
Au fost lăsaţi, de Dumnezeu,
În voia minţii lor stricate,
Nelegiuite, blestemate,
Şi astfel, fost-au săvârşite
Lucruri ce nu-s îngăduite.
29 Conduşi fiind, de a lor fire,
Sunt plini, doar, de nelegiuire,
De viclenie şi curvie,
De răutate, lăcomie;
De pizmă, plini s-au dovedit,
Şi de ucideri, negreşit,
De ceartă şi de-nşelăciune.
Rele porniri pot să adune,
Pentru că sunt şi şoptitori,
Trufaşi, obraznici, bârfitori;
30 Sunt urâtori de Dumnezeu,
Lăudăroşi, gata – mereu –
Ca rele doar, să născocească
Şi ca să îi nesocotească
Pe-ai lor părinţi; şi, negreşit,
31 Nepricepuţi, s-au dovedit.
Nicicând, nu-şi ţin al lor cuvânt,
Lipsiţi de dragoste, ei sânt;
Milă, la ei, nu căutaţi,
Pentru că sunt ne-nduplecaţi.
32 Cu toate că ei ştiu prea bine
Că plata ce li se cuvine –
Cum hotărât-a Dumnezeu –
E moartea, totuşi, tot mereu,
Astfel de lucruri, săvârşesc.
Ba mai mult: buni, ei îi găsesc –
Vădindu-se pe al lor plac –
Pe toţi acei care le fac.”