1 „Deci, omule ia seama bine –
Oricine-ai fi şi cum te-ai ţine –
Când judeci pe altcineva,
Să nu gândeşti că tu, cumva,
Ai să te dezvinovăţeşti;
Căci tu singur te osândeşti,
Atuncea când ai arătat
Că, pe alt om, l-ai judecat;
Căci dacă judecăţi rosteşti,
Acelaşi lucru-l săvârşeşti.
2 Noi ştim dar, despre Dumnezeu,
Că judecata Lui, mereu,
Faţă de cei ce-au îndrăznit
Aşa ceva de-au săvârşit,
E potrivită, ne-ncetat,
Cu adevărul arătat.
3 Deci, omule crezi tu, cumva,
Că judecând pe-altcineva –
Atuncea când a săvârşit
Ăst lucru – că vei fi scutit –
Dacă tu faci asemeni lui –
De judecata Domnului?
4 Sau poate că dispreţuieşti
Tu, bogăţiile cereşti,
Ale îngăduinţei Lui
Şi a răbdării Domnului,
Care-i atât de-ndelungată?
Dar, bunătatea arătată,
De Dumnezeu, nu ţi se pare,
Că a-ndemnat, pe fiecare,
Către o stare de căinţă,
Adică înspre pocăinţă?
5 Dar, cu-mpietrirea arătată –
În a ta inimă-adunată –
Ai să-ţi aduni tu, bunăoară,
Neîncetat, doar o comoară,
Ce este plină de mânie,
Pentru-acea zi ce va să vie,
În care fi-va arătată
Adevărata judecată,
Pe care-o face Dumnezeu,
6 Şi cari va răsplăti, mereu,
Doar după faptele pe care,
Acum, le face fiecare.
7 Anume, grijă va avea,
Atuncea, El, ca să le dea,
Viaţa cea veşnică, cerească,
Celor ce au să dovedească
Precum că ei au căutat,
Prin stăruinţă, ne-ncetat,
În bine doar – strunindu-şi firea –
Slava şi cinstea, nemurirea.
8 De-asemenea, va da mânie,
Iar – totodată – şi urgie,
Celor care, din duh de ceartă –
Necontenit – doar rău, se poartă,
Cari – îndârjiţi – se-mpotrivesc
La adevăr şi dovedesc
Că sunt mânaţi de a lor fire,
Să-asculte de nelegiuire.
9 Mare necaz şi strâmtorare
Veni-va, peste fiecare,
Peste cei cari se dovedesc
Precum că rele săvârşesc:
Întâi, Iudeul e lovit,
Iar apoi Grecul, negreşit.
10 Pace şi slavă, cinste mare,
Veni-va, peste fiecare
Dintre acei ce se vădesc
Că, binele, îl săvârşesc:
Întâi, peste Iudeu şi-apoi
Şi peste Grec, mai înapoi.
11 Voiesc să ştie fiecare,
Că, în vedere, nu se are,
Nicicând, ‘naintea Domnului,
Felul sau faţa omului.
12 Cei care au păcătuit
Când fără lege s-au vădit,
Pieri-vor toţi – se înţelege –
Dar au să piară fără lege.
Acei care-au păcătuit
După ce lege-au dobândit,
Doar după lege sunt luaţi
Şi, după ea, sunt judecaţi.
13 Pentru că trebuie să ştiţi
Căci nu vor fi neprihăniţi –
Consideraţi – de Dumnezeu,
Cei ce aud Legea mereu;
Neprihăniţi se dovedesc
Cei care, Legea, o-mplinesc.
14 Când Neamurile, aşadar –
În vremea-n care, nici măcar,
Nu au această lege – dacă,
Din fire, ele ştiu să facă,
Lucruri pe cari Legea le cere,
Arată, astfel, cu putere,
Precum că singure-şi sunt lege,
Deşi n-o au, se înţelege.
15 Ei dovedesc dar, tuturor,
Precum că-n inimile lor,
Înscrisă-i a Legii lucrare.
Despre aceasta, fiecare,
Prin cuget doar, mărturiseşte,
Prin tot ceea ce el gândeşte,
Prin gânduri ce se-nvinuiesc,
Sau cari se dezvinovăţesc.
16 Iar acest fapt se va vedea
Când, după Evanghelia mea,
O să înceapă Cel de Sus,
A judeca-n Hristos Iisus,
Acele lucruri nepătrunse,
Care, de oameni, sunt ascunse.”
17 „Tu, care te numeşti Iudeu,
Care te rezemi, tot mereu,
Pe Lege şi, neîncetat,
Cu Dumnezeu, te-ai lăudat,
18 Ştiind care e voia Lui –
Care-i dorinţa Domnului –
Pentru că Legea te-a-nvăţat;
19 Tu, cel care te-ai arătat,
Întotdeauna, măgulit,
Căci orbii i-ai călăuzit,
Că eşti lumina, pe pământ,
A celor cari, în beznă, sânt,
20 Căci ai poveţe, în cuvinte,
Pentru acei lipsiţi de minte,
Pentru că eşti învăţător
Al celui ce-i neştiutor,
Căci ai primit, prin Lege-n dar,
Al cunoştinţei îndreptar
Şi-al adevărului deplin;
21 Tu, cel la care, alţii vin,
Pentru ca să le dai poveţi,
Pe tine însuţi, nu te-nveţi?
Tu care propovăduieşti
„Să nu furaţi”, hoţ te vădeşti?
22 Tu, care zici: „Nu preacurvi”,
Ajungi, tu însuţi, a curvi?
Tu cari, de idoli, te scârbeşti,
Templele lor, le jefuieşti?
23 Tu, cari, cu Legea, te-ai fălit,
Pe Dumnezeu, L-ai necinstit,
Atunci, când prin a ta purtare,
Ai călcat, Legea, în picioare?
24 „Din a ta pricină” – s-a zis
Şi, în Scriptură, este scris –
Că „Numele lui Dumnezeu,
Hulit, în lume, e, mereu”.”
25 „Tăierea împrejur, ştiţi bine,
Bună-i, celui ce Legea ţine.
Dar când, pe Lege, ai călcat,
Tăierea ta s-a transformat –
Faţă de cei ce-ţi sunt în jur –
În netăiere împrejur.
26 Cel netăiat, care-a păzit
Porunca Legii, socotit
Nu-i oare, printre cei din jur,
Cum că tăiat e, împrejur?
27 Cel care este netăiat –
Prin naştere – şi-a arătat
Precum că Legea o-mplineşte,
Acela nu te osândeşte
Pe tine, care-o calci, măcar
Că tu ai slova Legi-n dar
Şi-apoi – faţă de cei din jur –
Ai şi tăierea împrejur?
28 De-aceea, iată – vă spun eu –
Că nu acela e Iudeu,
Cari, prin afară, se arată.
Tăierea împrejur e dată,
Nu de a cărnii încrestare.
29 Iudeu, este acela care,
Pe dinăuntru, e Iudeu
Şi-şi are inima, mereu,
Tăiată împrejur – în el –
În duh, nu-n slovă. Iar, astfel,
Laudă-şi ia acel Iudeu,
Doar de la Domnul Dumnezeu,
Căci nu din partea omului
Îşi strânge el, lauda lui.”