1 A fost un om căsătorit,
Cari, Anania, s-a numit.
Safira îi era soţie.
Cei doi vândură o moşie
2 Şi-apoi, din preţul dobândit,
S-au înţeles de au oprit
O parte. Restul l-a adus
Chiar Anania, şi l-a pus,
3 Apostolilor, la picioare.
Petru i-a zis, plin de-ntristare:
„O, Anania, ce-ai făcut?
De ce, Satana ţi-a umplut,
Inima, ca să minţi, acum,
Pe Duhul Sfânt? Să spui dar, cum,
Preţul acelei moşioare,
Tu l-ai ascuns? Nu era, oare,
4 Moşia ta, de n-o vindeai?
Tu crezi, oare, că nu puteai
Să faci, numai ceea ce vrei –
După-al tău plac – cu preţul ei?
În inimă-ţi, cum s-a putut,
Astfel de gând, de s-a născut?
Nu minţi pe oameni – îţi spun eu! –
Ci tu Îl minţi pe Dumnezeu!”
5 Când vorbele i-a auzit,
Jos a căzut şi a pierit.
O mare frică i-a umplut,
Pe-aceia care au văzut
Tot ceea ce s-a întâmplat.
6 Câţiva flăcăi l-au ridicat,
Pe Anania, de pe jos,
L-au învelit şi-apoi l-au scos
Afară, de l-au îngropat.
7 După trei ceasuri, a intrat
Nevasta sa, fără să ştie
8 Ce s-a-ntâmplat. „Să îmi spui mie”,
Îi zise Petru, „cu atât
Aţi dat moşia?” „Da, cu-atât” –
Răspunse ea. El zise-apoi:
9 „V-aţi înţeles deci, între voi
Şi, Duhul Domnului, voiţi –
Acuma – să Îl ispitiţi?
Acei care l-au îngropat,
‘Nainte doar, pe-al tău bărbat,
La uşă sunt – ia seama bine! –
Şi te vor duce şi pe tine!”
10 Safira-i căzu la picioare
Şi-şi dete ultima suflare.
Flăcăi-ndată au luat-o
Şi-au dus-o, de au îngropat-o
11 Lângă-al ei soţ. O frică mare
Cuprinse-ntreaga adunare,
Şi pe acei care-au aflat
Tot ceea ce s-a întâmplat.
12 Noroadele se adunau
Lângă apostoli, căci vedeau
Minuni şi semne-nfăptuite,
Prin ei, şi boli tămăduite.
În al lui Solomon pridvor
Şedeau, în faţa tuturor,
13 Dar nimeni nu a cutezat
Ca să se fi apropiat –
Dintre ceilalţi – de a lor ceată.
Doar gloata era încântată
Şi-i lăuda, în gura mare;
14 Iar numărul acelor care
Credeau în Domnul, a sporit.
15 Credinţa lor s-a întărit,
Până-ntr-atât, că îi luau
Pe cei bolnavi şi îi scoteau
Pe uliţă, pe paturi puşi
Sau pe-aşternuturi doar aduşi,
Gândindu-se că numai dacă,
Umbra lui Petru o să treacă
Peste aceştia, destul este.
16 Noroadele, prinzând de veste,
Din satele din jur porniră
Şi, la Ierusalim, veniră
Cu-ai lor bolnavi, cu îndrăciţi,
Şi toţi au fost tămăduiţi.
17 Dar iată că preotul mare,
Cu toţi ai săi, deci cu cei care
Alcătuiau gruparea lor –
Partida Saducheilor –
De pizmă plini, s-au ridicat
18 Şi-n temniţă i-au aruncat,
Pe-apostoli. Dar, un mesager
19 Al Domnului, trimis din cer,
În miez de noaptea, a deschis
Uşa, la temniţă, şi-a zis
20 După ce-i slobozi: „Plecaţi!
În Templu, să vă aşezaţi
Şi să vestiţi – poruncă este! –
Cuvintele vieţii aceste,
21 Norodului.” Ei au plecat
Şi-n zorii zilei au intrat
În Templu, începând să-nveţe
Poporul şi să dea poveţe.
Pe ne-aşteptate, a venit
Marele preot, însoţit
De toţi bătrânii. Imediat,
Soborul, el a adunat
Şi-a pus aprozi ca să se ducă,
La temniţă, şi să-i aducă,
22 Pe-apostoli. Grabnic au plecat
Aprozii, dar nu i-au aflat
Pe-ntemniţaţi. Când au venit,
La Templu, astfel au vorbit:
23 „Am fost la temniţă şi, iată
Că am găsit-o încuiată,
Iar ceata păzitorilor
Şedea-naintea uşilor.
Noi, uşile-am desferecat
Şi înlăuntru am intrat;
Însă, pe nimeni, n-am găsit.”
24 Când aste vorbe-au auzit,
Şi căpitanul Templului
Şi preoţii norodului,
S-au privit lung şi au rămas
Înmărmuriţi şi fără glas.
Despre apostoli, nu ştiau
Ce să mai creadă şi-ncercau
Să vadă ce fel de urmări
Avea-vor aste întâmplări.
25 Un om veni, atunci, şi-a zis:
„Acei pe care i-aţi închis,
În Templu sunt, de dimineaţă,
Şi, pe noroade, le învaţă.”
26 Când căpitanul Templului
Auzi spusa omului,
Luă aprozii şi s-a dus,
De pe apostoli, i-a adus,
Dar nu cu sila, căci erau
Înspăimântaţi şi se temeau
De gloatele furioase, care
Puteau, cu pietre, să-i omoare.
27 Apoi, au fost înfăţişaţi
Soborului, şi întrebaţi
De către preotul cel mare:
28 „Dar nu v-am poruncit noi, oare,
Ca în ăst Nume, să-ncetaţi,
Pe oameni, să-i mai învăţaţi?!
Voi, dimpotrivă – ce-aţi făcut? –
Ierusalimul l-aţi umplut
Cu-nvăţături şi căutaţi,
Asupră-ne, să aruncaţi
Sângele omului acel.”
29 Petru – şi-apostolii, la fel –
Răspunseră: „Noi judecăm
Căci trebuie să ascultăm,
Mai mult, de Domnul, tot mereu,
Decât de oameni. Dumnezeu,
30 Pe-Acel Iisus, L-a înviat –
Pe-Acel pe cari L-aţi atârnat
Pe lemn, şi L-aţi ucis apoi.
31 Pe-acel Iisus – aflaţi dar, voi –
Că Dumnezeu L-a ridicat
Cu-a Sa putere. L-a-nălţat
Şi L-a făcut Mântuitor
Precum şi Domn al tuturor,
Ca pocăinţă-n acest fel,
Să-i poată da, lui Israel;
Şi, de asemenea, iertare
Pentru păcat, la fiecare.
32 Iar noi, la lucrurile-aceste,
Martori suntem; şi martor este
Şi Duhul Sfânt, de Domnul dat,
Celor care L-au ascultat.”
33 Când aste vorbe-au auzit,
Tăiaţi, la inimi, s-au simţit
Şi-au căutat un mod în care
Ar fi putut să îi omoare.
34 Atunci, un Fariseu numit
Gamaliel, om preţuit
De preoţi dar şi de popor –
Care era şi-nvăţător
În ale Legii – s-a sculat,
În plin Sobor, şi-a cuvântat –
Dar nu-nainte ca să ceară,
Pe-apostoli, să îi scoată-afară:
35 „Acum, bărbaţi israeliţi,
Seamă luaţi, la ce voiţi
A face ăstor oameni. Voi
36 Mai ştiţi că, nu de mult, la noi,
Se ridicase cineva
Spunând că el este ceva.
Teuda, omul s-a numit,
Iar lui, i s-au mai alipit,
Cam patru sute de bărbaţi;
Dar toţi au fost împrăştiaţi,
După ce-a fost ucis Teuda.
37 Apoi, Galileanul Iuda –
Pe vremea-nscrierii – la fel,
Norod mult trase după el.
Însă, cum ştiţi, când a pierit,
Cei ce-l urmau s-au risipit.
38 Acuma, iată ce vă spun:
Găsesc că lucrul cel mai bun,
Este ca înţelepţi să fiţi.
De-aceea, nu mai necăjiţi
Oameni-aceşti. Daţi-le pace!
Să nu aveţi cu ei de-a face,
Căci dacă astă încercare,
Sau altfel spus – astă lucrare –
Din partea lor este pornită,
Are să fie nimicită.
39 Dar dacă-i de la Dumnezeu,
N-o nimiciţi voi, vă spun eu!
Să nu vă pomeniţi luptând,
Cu Dumnezeu.” Atuncea când
40 Cuvintele i-au auzit,
Întreg Soborul a sfârşit
Prin a îl asculta. Apoi,
Pe-apostoli i-au chemat ‘napoi;
Să-i bată cu nuiele-au pus,
Iar după ce-n al lui Iisus
Nume, opritu-i-au să-nveţe,
Norodul şi să dea poveţe,
I-au slobozit. Ei au plecat,
41 Şi foarte mult s-au bucurat
Fiindcă sunt învredniciţi
A fi şi ei, batjocoriţi,
Pentru-al Lui Nume. Ne-ncetat,
42 De-atunci, norodu-au învăţat.
În orice loc s-ar fi găsit,
Mereu, au propovăduit
Şi tuturor, veste, au dus,
De Evanghelia lui Iisus.