1 Când ucenicii au sporit
În număr şi s-au întărit,
Evrei-acei care vorbeau
Greceşte, ne-ncetat cârteau,
Pe seama celorlalţi Evrei,
Căci după cum văzură ei,
Când ajutoare se-mpărţeau,
Ale lor văduve erau
Uitate, şi-astfel, fiecare
Avea motiv de supărare.
2 Cei doisprezece-au adunat,
Pe ucenici, şi-au cuvântat:
„Iată, cu cale am găsit,
Că, pentru noi, nu-i potrivit
Ca, pe la mese, să slujim
Şi-n acest fel, să părăsim
Cuvântul Domnului. Dragi fraţi,
3 Alegeţi dar, şapte bărbaţi
Din rândul vost’ – bine văzuţi
De toţi – de Duhul Sfânt umpluţi,
Precum şi de înţelepciune,
Şi pe aceştia îi veţi pune
Să facă astă slujbă-apoi.
Aşa e bine, pentru voi.
4 Astfel, noi, timp, o să avem,
Şi ne-ncetat o să putem,
În rugăciuni, să stăruim
Şi-apoi să propovăduim
5 Cuvântul.” Toţi au ascultat
Şi spusa le-a încuviinţat,
Căci pentru-ntreaga adunare
Fusese astă cuvântare,
Foarte plăcută. Au ales,
După ce-ntâi s-au înţeles,
Şapte bărbaţi. Aceştia sânt:
Ştefan – om plin de Duhul Sfânt
Şi de credinţă; alt bărbat,
Filip a fost; lui i-a urmat
Altul cari s-a numit Prihor.
Veni rândul lui Nicanor,
Timon, Parmena şi-n sfârşit,
Şi Nicolae – prozelit
Din Antiohia. Luaţi
6 Au fost, apoi, şi-nfăţişaţi
Apostolilor, după care,
Aceştia, peste fiecare,
Mâinile, şi le-au aşezat
Şi, rugăciuni, au înălţat.
7 Mereu, mai mult se răspândea
Cuvântul Domnului. Sporea
Şi rândul ucenicilor.
Intrară, în numărul lor,
Mulţi oameni, din Ierusalim.
De asemeni, preoţi mai găsim –
În acea vreme – că veneau
Şi-astă credinţă-mpărtăşeau.
8 Ştefan, de har, fiind umplut
Şi de putere, a făcut
Minuni şi semne mari, în gloate.
9 Văzând aceste lucruri toate,
Unii care aparţineau
De sinagogi – precum erau
Acea a Izbăviţilor,
Cea a Alexandriţilor,
A Cirinenilor – porniră,
După ce-ntâi se însoţiră
Şi cu iudei din Asia,
Precum şi din Cilicia,
O ceartă-aprinsă, cu Ştefan.
10 Dar truda lor era în van,
Căci nu puteau ei a se pune,
Cu-a lui Ştefan înţelepciune,
Cu Duhul care-l însoţea
Întotdeauna, când vorbea.
11 Ei, câţiva oameni, au tocmit
Să zică: „Noi l-am auzit,
Cum a vorbit, hulind, mereu,
Pe Moise şi pe Dumnezeu.”
12 Aceste vorbe au stârnit
Gloata, cu care s-au unit
Bătrâni şi cărturari. Furioasă,
Ascultând vorba mincinoasă,
Mulţimea, pe Ştefan, a pus,
Mâna şi, la Sobor, l-a dus.
13 Pe dată, martori mincinoşi
Au fost găsiţi, şi-n faţă scoşi,
Ca să depună mărturie:
„Iată, aşa precum se ştie,
Oricând şi-oriunde se găseşte,
Doar hule, acest om rosteşte,
În contra locului cel sfânt,
14 Şi-a Legii. Prin al său cuvânt,
El a vestit cum că Iisus,
Nazarineanul, ar fi spus
Că are să dărâme, El,
Locaşul sfânt. În acest fel,
Şi obiceiurile date,
De Moise, ne vor fi schimbate.”
15 Toţi cei cari, în Sobor, şedeau,
La faţa lui Ştefan, priveau
Atenţi, iar ceea ce-au văzut,
Faţă de înger, le-a părut.