1 Marele preot a-ntrebat:
„Aşa e, cu adevărat?”
2 Ştefan răspunse: „Fraţilor –
Precum şi voi, părinţilor –
Vă rog ca să mă ascultaţi!
Al Slavei Domn, cum ştiţi, dragi fraţi,
Lui Avraam S-a arătat –
Mai înainte de-a fi stat
El, în Haran – când locuia
Încă-n Mesopotamia.
3 Când Domnul S-a descoperit,
În felu-acesta, i-a vorbit:
„Din ţara şi familia ta,
Să ieşi, căci îţi voi arăta,
Drumul, pe care să apuci,
Şi ţara-n care să te duci.”
4 De la Haldei, el a plecat
Şi, în Haran, s-a aşezat.
După ce tatăl i-a murit,
Dumnezeu, iarăşi, i-a vorbit
Şi l-a mutat, cum bine ştiţi,
În ţara-n care locuiţi.
5 Dar nici un loc n-a stăpânit,
Ci doar, i s-a făgăduit
Că el, stăpân, are să fie,
Pe ea, cu-ntreaga-i seminţie,
Deşi copii, nu a avut,
Atuncea când i s-a făcut
6 Promisiunea. Dumnezeu
I-a spus, cât îi va fi de greu,
Seminţei lui, fiind robită
În altă ţară, chinuită,
Ani foarte mulţi – cam patru sute.
7 „Dar după ce vor fi trecute
Aceste secole, chiar Eu” –
Îi mai spusese Dumnezeu –
„Am să îl judec, negreşit,
Pe neamul care a-nrobit,
Sămânţa ta. Pe-ai tăi, apoi,
Îi voi aduce înapoi,
În ţară, ca să locuiască
Şi-n acest loc să Îmi slujească.”
8 Domnul sfârşi al Său cuvânt
Şi-i dete-apoi, drept legământ,
Tăierea împrejur. Curând,
Avram avu un fiu, iar când
Copilul – care s-a numit
Isac – opt zile-a împlinit,
El, însoţit de cei din jur,
Îşi tăie pruncul împrejur.
Isac a procedat le fel
Cu Iacov, care-apoi şi el,
Pe fiii care i s-au dat –
Pe patriarhi deci – i-a tăiat
Aşa precum s-a poruncit
Prin legământ. L-au pizmuit,
9 Pe Iosif, fraţii – aţi văzut –
Şi, în Egipt, ei l-au vândut.
Dar, Dumnezeu a fost cu el,
10 Neîncetat, în locu-acel
Şi, din necaz, l-a izbăvit.
Ba, chiar mai mult: i-a dăruit
Înţelepciune, de-a putut
Ajunge-a fi bine văzut,
În faţa Faraonului;
Iar astfel, peste casa lui
Şi peste-a Egiptenilor
Împărăţie, dregător,
Ajunse a fi aşezat.
11 Tocmai atunci, s-a întâmplat
Că foametea a bântuit,
Egiptul; ea a mai lovit
Întreg Canaanul, mai apoi.
Gemeau, sub grelele nevoi,
Ai noşti’ părinţi, căci nu găseau
Merinde şi, flămânzi, erau.
12 Iacov, însă, a auzit
Că, în Egipt, s-ar fi găsit
Grâne destule şi, pe dată,
Trimise – pentru prima dată –
Pe-ai noşti’ părinţi, în acea ţară.
13 Când ei au mers – a doua oară –
Iosif se face cunoscut,
Fraţilor săi, şi a văzut
Şi Faraon, atuncea, cine
E Iosif şi, din ce neam, vine.
14 Iosif, apoi, l-a înştiinţat,
Pe tatăl său, şi l-a chemat
Să vină, cu familia lui,
Să stea-n ţara Egiptului.
Bătrânul Iacov a plecat –
De şapte’şicinci de inşi urmat –
15 Şi, în Egipt, s-a stabilit.
Acolo el a şi murit
Şi-apoi, şi-ai noşti’ părinţi, la fel.
16 Ei, la Sihem, din locu-acel –
În urmă – fost-au strămutaţi;
Iar astăzi sunt înmormântaţi
În locul de mormânt, luat
De-Avram – loc ce l-a cumpărat,
De mult, pe bani, de la Amor
Care-i vânduse un ogor.
17 Dar, vremea se apropia
Şi iată deci, că trebuia
Ca tot ce Domnul a vorbit
Cu-Avram, să fie împlinit.
Norodul, în Egipt, sporise.
18 La tron, alt împărat venise.
Acesta nu îl cunoştea,
Pe Iosif. El nu-l îndrăgea,
19 Pe-al nostru neam. A uneltit,
În contra lui, şi-a chinuit
Pe-ai noşti’ părinţi atât de tare,
Încât aceşti-au fost în stare
Ca, pruncii, să îşi părăsească,
Să-i lepede, să nu trăiască.”
20 „În vremea ‘ceea, s-a născut
Moise, cel care-a fost plăcut,
În faţa Domnului. Hrănit,
‘Nainte de-a fi părăsit,
A fost, trei luni, la tatăl lui,
21 Iar fiica Faraonului –
După ce fost-a părăsit –
La ea, acasă, l-a primit,
Crescându-l ca pe-al ei băiat.
22 Moise, uşor, a învăţat,
Acolo-ntreaga-nţelepciune,
Pe cari putut-a s-o adune
Egiptul. El era om vrednic:
În vorbe şi-n fapte, puternic.
23 Ani, patruzeci, a împlinit,
Atunci când gândul i-a venit
Să-i cerceteze pe-ai săi fraţi –
Pe-ai lui Israel fii – aflaţi
24 Robi, în Egipt. El a văzut
Cum unuia i s-a făcut
O nedreptate. Imediat,
Parte-i luă şi-a răzbunat
Pe cel ce fost-a asuprit:
Pe Egiptean, el l-a lovit
Şi l-a ucis. Moise gândea,
25 Cum că ai săi fraţi vor vedea
Că, Domnul Dumnezeu, prin el,
Va izbăvi pe Israel –
Prin braţul său. Dar n-au văzut
Şi, să priceapă, n-au putut.
26 A doua zi, când se aflau
Ei, între ei, şi se băteau,
Moise-a venit şi i-a-ndemnat,
La pace. El a cuvântat:
„Măi oameni, dar voi, fraţi, sunteţi!
Atunci, cum oare, de puteţi,
Unul cu altul, răi, să fiţi,
Încât să vă nedreptăţiţi?!”
27 Dar, cel care l-a asuprit
Pe celălalt, l-a îmbrâncit
Zicând: „Eşti tu stăpânitor?!
Eşti, peste noi, judecător?!
28 Sau ţi-a venit – acuma – bine,
A mă ucide şi pe mine,
Cum l-ai ucis pe Egiptean?!”
29 În ţara zisă Madian,
Atunci când i s-au aruncat
Aceste vorbe, a plecat
Moise, fiind adânc mâhnit,
Şi, ca străin, a locuit.
Acolo, doi fii, a avut.
30 Anii, în goană, au trecut –
Cam patruzeci s-au perindat –
Un înger când s-a arătat
În para unui rug arzând,
Pe muntele Sinai. Pe când
31 Moise se-apropia, uimit,
Din acel rug, a auzit
32 Glasul lui Dumnezeu: „Eu sânt
Al lui Avram Dumnezeu Sfânt,
Al lui Isac şi Iacov.” El,
Speriat fiind de glasu-acel,
Spre rug, nici n-a mai îndrăznit,
A mai privi. Domnu-a vorbit:
33 „Încălţămintea-ţi, din picioare,
S-o scoţi, pentru că locu-n care
Stai tu, acum – acel pământ
Pe care-l calci – e un loc sfânt.
34 Ascultă-Mă: am văzut Eu,
Cum suferă poporul Meu,
Azi, în Egipt. I-am auzit
Şi gemetele, şi-am venit,
Acuma, să îl izbăvesc.
Du-te-n Egipt, îţi poruncesc!”
35 Pe cel pe care-l lepădară,
Atuncea când îl întrebară
„Cine te-a pus stăpânitor?
Eşti, peste noi, judecător?” –
Pe Moise deci – Domnu-l trimise;
Cu mari puteri îl întărise
Şi l-a făcut stăpânitor
Puternic, şi izbăvitor
Al lui Israel, ajutat
De îngerul întruchipat
36 În rug. El a putut, astfel,
A-l izbăvi, pe Israel,
Din ţara Egiptenilor,
Unde – în văzul tuturor –
Minuni şi semne a făcut.
Multe minuni au mai văzut,
La Marea Roşie, precum
Şi în pustie, pe-al ei drum,
Când, patruzeci de ani, s-au dus.
37 Voi ştiţi că acest Moise-a spus,
Copiilor lui Israel:
„Iată că Dumnezeu, chiar El,
O să ridice – la soroc –
Din fraţii voştri, un proroc,
Ca mine. Seama să luaţi:
De vorba Lui, să ascultaţi!”
38 Moise acesta e acel
Ce-n mijlocul lui Israel –
Cu îngerul cari i-a vorbit
De pe Sinai şi însoţit
De-ai noşti’ părinţi – a căpătat
Cuvinte vii şi ni le-a dat
Nouă apoi. Dar, cum se ştie,
39 Părinţii noştri, în pustie,
N-au ascultat, ci înapoi –
În inimi – s-au întors apoi,
Către Egipt. Ei au cârtit
40 Şi, lui Aron, i-au poruncit:
„Acuma, nişte dumnezei,
Să ne faci tu! Noi vrem, ca ei,
În fruntea noastră să păşească
Şi ei să ne călăuzească,
Pentru că Moise-a dispărut
Şi nu mai ştim ce s-a făcut.”
41 Astfel, făcură un viţel
Şi, pentru idolul acel,
Au adus jertfe, au jucat,
Şi foarte mult s-au bucurat,
De lucrul lor. Când a văzut
42 Domnul, ceea ce au făcut,
Şi-a întors faţa, de la ei,
Lăsându-i pe oameni-acei,
Oştii cereşti, să se închine,
Cum scris e prin proroci, ştiţi bine:
„În patruzeci de ani, voi, Mie,
Mi-aţi adus jertfe, în pustie?
Mi-aţi adus vite junghiate?
Când ai făcut aceste toate,
Tu, casă a lui Israel?
Lucrat-ai tu, în acest fel?
43 Voi, lui Moloh, v-aţi închinat –
Căci, al său cort doar, l-aţi purtat –
Şi stelei zeului Remfan.
De-aceea, Eu – în al Meu plan –
Am hotărât să vă strămut,
Şi-n Babilon am să vă mut!”
44 Părinţii noştri, cum se ştie,
Aveau acolo, în pustie,
Al întâlnirii cort, făcut
Aidoma celui văzut
De Moise – cum l-a rânduit
Acel care i-a poruncit
Să-l facă. Precum ştiţi şi voi,
45 Părinţii noştri, mai apoi,
Sub Iosua, cortu-au luat
Cu ei, atunci când au intrat
În ţara mult făgăduită,
Ce-a fost, de Neamuri, stăpânită,
Pe care Domnul le-a gonit
Din faţa lor când au venit.
Până la David, cortu-a stat,
Aici. David a căpătat
46 Milă-naintea Domnului,
Voind, apoi, să-I facă, Lui,
O casă. Domnul l-a lăsat,
47 Iar Solomon a ridicat
Casa, cum David a dorit.
48 Dar Cel Prea-nalt n-a locuit
În ea, şi nici nu locuieşte
În ceea ce omul zideşte,
Precum prorocul a vestit,
Atuncea când a prorocit:
49 „Ce casă, Îmi veţi face, Mie?
Cerul Mi-e scaun de domnie,
Iar din pământ, Eu Mi-am făcut,
Pentru picioare, aşternut.
Deci, care este locul Meu,
Pentru odihnă? Nu tot Eu,
50 Cu mâna Mea, am făurit,
Toate câte s-au pomenit?…”
51 Ştefan continuă a zice:
„Sunteţi, cu toţi, tari la cerbice
Şi, împrejur, nu v-aţi tăiat,
La inimi şi urechi! Aţi stat,
Întotdeauna, împietriţi
Şi, tot mereu, vă-mpotriviţi
Duhului Sfânt. Cum aţi văzut,
Pe-ai voşti’ părinţi că au făcut,
La fel faceţi şi voi, acum,
Păşind mereu, pe al lor drum!
52 Care proroc a fost primit?
Şi care n-a fost prigonit,
De-i voşti’ părinţi? Ce-aveţi de zis?
Întotdeauna, i-aţi ucis
Pe-aceia care au vestit
Că vine Cel Neprihănit,
Cel care-a fost vândut de voi,
Pe care L-aţi ucis apoi.
53 Voi care, Legea, aţi primit-o,
Prin îngeri, dar nu aţi păzit-o!”
54 Când aste vorbe-au auzit,
Tăiaţi, pe inimi, s-au simţit
Şi-au început ca să scrâşnească
Din dinţi, gata să îl lovească.
55 Ştefan, de Duhul Sfânt umplut,
Privind spre ceruri, a văzut
Acolo, Slava Domnului,
Iar pe Iisus, la dreapta Lui,
Stând în picioare. El a zis:
56 „Iată că văd cerul deschis!
Îl văd, pe Fiul omului,
Şezând la dreapta Domnului!”
57 Mulţimea s-a înfuriat,
Urechile şi-a astupat
Şi, într-un răcnet îndrăcit,
Asupra lui, s-a repezit,
Împroşcând vorbe de ocară.
58 Ştefan fu scos, apoi, afară
Din cetăţuie. Au luat
Pietre, cu toţi, şi-au aruncat
În el, până când a murit.
Aceia care l-au lovit –
La haine – pază, au lăsat,
Pe-un om cari, Saul, s-a chemat.
59 Pe când ei, pietre, adunau
Şi cu furie îl loveau,
Ştefan, rugându-se, mai spuse:
„Primeşte al meu duh, Iisuse!”
60 Apoi, el a îngenunchiat
Şi, cu glas tare, a strigat:
„Te rog, îi iartă, Domnul meu!
Iar de păcatu-acesta greu,
Nu ţine seamă!” A sfârşit
Ruga şi-apoi, a adormit.