1 Saul sufla ameninţare
Şi moarte, peste fiecare
Din ucenicii Domnului.
2 El a cerut, preotului
Cel mare, sprijin şi-ntărire,
Scrisori de împuternicire
Spre sinagogile aflate,
Atuncea, la Damasc, ca toate
Să îl ajute, să-i găsească
Şi-apoi să îi înlănţuiască,
De câte ori e cu putinţă,
Pe cei ce umblă în credinţă –
Atât femei, cât şi bărbaţi –
Şi să-i trimită-apoi legaţi,
Către Ierusalim. Astfel,
3 Saul porni la drum. Când el,
Lângă Damasc, a poposit,
În jurul său a strălucit,
Puternic, o lumină, care
Venea din ceruri. Speriat tare,
4 El, la pământ, s-a prăbuşit
Şi-apoi, un glas, a auzit:
„Saul, de ce Mă prigoneşti?”
5 „Doamne, îmi spune, cine eşti?”,
Întrebă Saul. Domnu-a spus:
„Cel prigonit sunt Eu, Iisus.
S-arunci piciorul, înapoi –
Într-un ţepuş – ţi-e greu.” Apoi,
6 Plin de fiori şi-nspăimântat,
Saul, pe Domnul, L-a-ntrebat:
„Doamne, ce vrei să fac, acum?”
„Te scoală, pleacă iar, la drum,
Şi intră în cetatea ‘ceea” –
Îi zise El. „După aceea,
Afla-vei, ce ai de făcut.”
7 Nimica, însă, n-au văzut
Acei care l-au însoţit,
Pe Saul. Ei au auzit,
Vorbele spuse, de-acel glas,
Şi-nmărmuriţi, toţi, au rămas.
8 Saul, de jos, s-a ridicat
Şi a privit înspăimântat,
În jur. Cu toate că-şi ţinea
Ochii deschişi, el nu vedea.
Însoţitorii îl luară,
Atunci, de mâini, şi-l ajutară
S-ajungă în Damasc. A stat,
9 Trei zile-aşa. Nici n-a mâncat
În acest timp, nici n-a băut,
Şi nici vedere n-a avut.
10 Un ucenic al Domnului,
Se-afla-n Damasc. Numele lui
Fusese Anania. El
Avu un vis, în timpu-acel,
Prin care Domnul i-a vorbit.
11 „Te duci, îndată, negreşit,
Pe uliţa cetăţii, care
Se cheamă „Dreaptă”, unde-şi are
Iuda, sălaşul; iar la el,
Saul din Tars e. Omu-acel
12 Se roagă-acum, căci a avut,
Un vis, în care, a văzut
Că Anania a intrat
Şi mâinile şi-a aşezat
Asupra lui, iar el, apoi,
Primit-a văzul, înapoi.”
13 „Doamne, mult rău a făptuit
Omul acesta” – a-ndrăznit
A spune Anania. „Ştim
Că sfinţii din Ierusalim
Multe-au avut de îndurat,
Din partea lui, şi-am mai aflat
14 Cum că, aici, este venit,
Fiind, de preoţi, întărit
Ca să lucreze, fără teamă,
Legând pe toţi cei care cheamă
Numele Tău.” Domnul i-a spus:
15 „Fă ce ţi-am zis, căci l-am adus
Să-Mi fie vas. L-am ales Eu,
Să ducă-apoi, Numele Meu,
În faţa împăraţilor,
Precum şi a Neamurilor.
De-asemeni, îl va duce el,
Şi fiilor lui Israel.
16 Am să-i arăt, pentru-al Meu Nume,
Ce trebuie-a-ndura, în lume.”
17 Când Ananie-a auzit
Aceste vorbe, a pornit,
De-ndată, unde-a fost trimis.
Intrând în casă, el a zis,
După ce mâinile şi-a pus,
Pe Saul: „Azi, Domnul Iisus,
Cel care ţi S-a arătat,
Pe drum – când tu te-ai îndreptat
Încoace – m-a trimis, pe mine,
Să îmi pun mâna, peste tine
Să-ţi capeţi văzul înapoi
Şi să primeşti Duh Sfânt apoi.”
18 Din ochi, îndată, i-au căzut
Un fel de solzi, şi a văzut
Din nou. Apoi, s-a ridicat,
De jos, şi fost-a botezat.
19 După aceea, a primit
Mâncare şi s-a întărit.
Câteva zile, a mai stat
El, la Damasc, înconjurat
De ucenici. Plecă apoi,
20 Şi – plin de simţăminte noi –
În sinagogi, el a vestit,
La toţi, şi-a propovăduit
Despre Iisus, spunând mereu,
Că Îi e Fiu, lui Dumnezeu.
21 Toţi cei care îl ascultau,
Plini de uimire, se-ntrebau:
„Nu-i el, cel ce-n Ierusalim
Făcea prăpăd, aşa cum ştim,
În rândul celor ce-au chemat
Numele-Acesta? N-a cătat –
Aici, la noi – să-i ia legaţi
Pe toţi – femei, copii, bărbaţi –
Învinuiţi de crezul lor,
Şi să-i predea preoţilor?”
22 Saul, mereu, se întărea
Şi, de ruşine, îi făcea,
Pe ai Damascului Iudei,
Căci dovedise – printre ei –
Cum că Iisus Cel răstignit
Este Hristosul, negreşit.
23 N-a trecut mult timp, după care,
Iudei-au vrut să îl omoare;
24 Însă, de astă uneltire,
Lui Saul, i s-a dat de ştire.
Spre-a-l prinde, paznici se aflau,
La porţi şi, ne-ncetat, vegheau
Noapte şi zi. Însă, odată,
25 Fiind o noapte-ntunecată,
Toţi ucenicii au venit,
O coşniţă au pregătit,
Şi-apoi, prin zid, jos, l-au lăsat.
Saul a fost, astfel, salvat
26 Şi, la Ierusalim, plecă.
Ajuns acolo, încercă,
Pe lângă ucenici, să stea.
Dar fiecare se temea,
De el, căci nimeni n-a crezut,
Că ucenic, s-ar fi făcut.
27 Atunci, Barnaba l-a luat,
Cu el şi l-a înfăţişat
Apostolilor, de le-a spus
Cum la-ntâlnit el, pe Iisus,
Cum Domnul Însuşi i-a vorbit,
Şi cum a propovăduit
Saul, apoi, cu îndrăzneală,
Chiar în Damasc, fără sfială,
În Sfântul Nume-al lui Iisus.
28 De-atunci, Saul mereu s-a dus
Cu-apostolii, şi îl găsim,
Cu ei stând, la Ierusalim,
29 Vestind Numele Domnului.
Astfel, printre duşmanii lui,
Şi mulţi Evrei se numărau,
Din cei ce greaca o vorbeau.
Ei, să-l omoare-au încercat,
30 Însă, când fraţii au aflat
Lucrul acesta, îl luară
Şi, spre Cezaria, plecară.
Acolo, nu au zăbovit,
Ci către Tars, ei l-au pornit.
31 Biserica se bucura,
Căci pace, peste tot, era:
Liniştea se-ntindea-n Iudeea,
Samaria şi Galileea.
Biserica, astfel, creştea
Şi, sufleteşte, se-ntărea,
Umblând în frica Domnului.
Cu ajutorul Duhului
Cel Sfânt, în număr, se sporise,
Căci, în scurt timp, se înmulţise.
32 În ăst timp, Petru dus era
Şi pe la sfinţi cutreiera.
S-a pogorât şi pe la cei
Din Lidia, găsind la ei
33 Un biet olog, care avea
Opt ani, de când, în pat, zăcea.
Enea, era omul, numit.
34 Atuncea, când l-a întâlnit,
Petru privindu-l ţintă-a spus:
„Enea, acum, Hristos Iisus
Te vindecă, de a ta boală!
Lasă-ţi dar patul, şi te scoală!”
Enea, pe loc, s-a ridicat,
Îşi strânse patul şi-a umblat.
35 Locuitorii Lidiei,
Precum şi cei ai Saronei,
Când au văzut ce s-a-ntâmplat –
Cum omul fost-a vindecat,
După ce, ani, bolise greu –
Se-ntoarseră, la Dumnezeu.
36 La Iope-n acel timp şedea
O uceniţă. Se numea
Tabita – Dorca i se spune,
În tălmăcire. Fapte bune
Şi milostenii, a făcut.
37 Tocmai atuncea, a căzut
Bolnavă greu şi a murit.
Au plâns-o toţi, iar la sfârşit,
A fost scăldată şi-apoi dusă
Şi, sus, într-o odaie, pusă.
38 Pentru că Iope se găsea
Aproape – lângă Lidia –
Toţi ucenicii s-au gândit,
Atuncea când au auzit
Că Petru-acolo se găseşte,
Ca iute să îi dea de veste,
De ceea ce s-a întâmplat.
Grabnic, doi oameni au plecat,
La el, ca să îl roage-apoi:
„Nu pregeta, să vii la noi!”
39 Petru, spre Iope, a pornit,
Iar când – acolo – a sosit,
De văduve, fu-nconjurat,
Care, plângând, i-au arătat
Ce haine şi cămăşi făcea
Dorca, pe vremea când trăia.
40 Petru ceru a fi lăsat
Singur; apoi, a-ngenunchiat,
Ca să se roage, Domnului.
Sfârşind, s-a-ntors şi, trupului,
I-a poruncit, cu îndrăzneală:
„Tabita, chiar acum, te scoală!”
41 Petru, de mână, a luat-o
Şi-apoi, în sus, a ridicat-o.
Pe sfinţi şi văduve-a chemat,
Iar când aceştia au intrat,
În odăiţă, au văzut
Minunea care s-a făcut.
Petru, pe Dorca, a luat-o
Şi-n grija lor, a-ncredinţat-o.
42 Minunea care-a fost făcută,
Ajunse a fi cunoscută
De cei ce-n Iope locuiau,
Şi mulţi, la Domnul, se-ntorceau.
43 Iar după cele întâmplate,
Petru rămase, în cetate,
Mai multe zile, găzduit
De-un tăbăcar, Simon numit.