1 Domnul din ceruri a venit,
Şi-n felu-acesta a vorbit:
„Sunt trei nelegiuiri pe care
Ţara Moabului le are.
Ba, patru sunt şi pentru ele
Nu Îmi schimb planurile Mele.
Oasele celui care-a stat
Peste Edom ca împărat,
Le-a ars – după cum am văzut –
Şi-n var ele s-au prefăcut.
2 De-aceea, foc o să se lase
În Cheriot, pe-ale lui case
Şi mistuite vor fi toate
Paletele acolo-aflate.
Întreg Moabul o să piară
În mijlocul zarvei de-afară,
Al glasului trâmbiţelor
Şi-a strigătelor luptelor.
3 De-aceea, cu desăvârşire,
Voi spulbera de peste fire,
Judecători, cu toţi cei cari
Sunt în Moab drept cei mai mari.
Aşa se va fi întâmplat,
Pentru că Domnu-a cuvântat.”
4 Domnul din ceruri a venit
Şi-n felu-acesta a vorbit:
„Sunt trei nelegiuiri pe care
Ţara Iuda, azi, le are.
Ba, patru sunt şi pentru ele,
Nu Îmi schimb planurile Mele,
Căci Legea Mi-a nesocotit,
Poruncile nu Mi-a păzit,
Ci idoli a îmbrăţişat –
Aşa după cum s-au purtat
Ai lui părinţi, când au trăit –
Şi-n acest fel s-a rătăcit,
Căci idolii se dovedeau
Precum că mincinoşi erau.
5 De-aceea, foc o să se lase
În Iuda, peste-ale lui case
Să mistuie-ale lui palate
Ce-s în Ierusalim aflate.”
6 Domnul din ceruri a venit
Şi-n felu-acesta a vorbit:
„Sunt trei nelegiuiri pe care
Ţara lui Israel le are.
Ba, patru sunt şi pentru ele,
Nu Îmi schimb planurile Mele.
Neprihănitul, am văzut
Cum că pe bani, a fost vândut.
În cuget, n-au avut mustrări
Când pe-o pereche de-ncălţări,
Vândutu-l-au pe cel sărac.
7 Iată ce rele, ei mai fac:
Ţărână, ar dori să vadă,
Peste sărmani, cum o să cadă.
Calcă-n picioare – negreşit –
Dreptul celui nenorocit.
Atât fiul, cât şi-al său tată
Se duc chiar la aceeaşi fată,
Ca prin purtarea nebunească,
Numele-Mi sfânt să-L pângărească.
8 Iată, lângă orice altar
Ajuns-au să se-ntindă dar,
Pe straiele, zălog, luate.
Ei beau apoi, pe săturate –
În casa idolilor lor –
Amenda osândiţilor
Pe care ei i-au osândit.
9 Şi totuşi, Eu am nimicit
Poporul Amoriţilor
Care şedea în calea lor,
Ai cărui oameni se vădeau
Că precum cedri-nalţi erau,
Iar în putere fost-au tari,
Asemenea unor stejari.
Iată că Eu le-am nimicit
Roadele ce le-au dobândit,
Din vârf şi pân’ la rădăcină,
Distrugerea fiind deplină.
10 Eu, de la Egipteni, din ţară,
Am scos al vost’ popor afară
Şi patruzeci de ani apoi,
Povăţuitu-v-am pe voi,
Când în pustie v-aţi aflat.
În stăpânire, Eu v-am dat
Ţinutul Amoriţilor.
11 Proroci, pentru al vost’ popor,
Dintre-ai voşti’ fii am ridicat.
Şi Nazirei, apoi, v-am dat,
Din rândul tineretului,
Din mijlocul poporului.
Nu e aşa, copii pe care
Neamul lui Israel îi are?” –
Spusese Domnul… „Însă voi,
12 La Nazirei, le-aţi dat apoi,
Vin ca să bea şi aţi oprit
Prorocii, căci le-aţi poruncit,
Zicând: „Să nu mai prorociţi!”
13 De-aceea o să fiţi zdrobiţi,
Precum pământul e călcat
De carul cu snopi încărcat.
14 Să fugă, nu va mai putea
Cel iute, orişicât ar vrea,
Şi nici puterea ce o are,
N-o să-i slujească celui tare.
Viteazul n-o să izbutească,
Viaţa, ca să şi-o izbăvească.
15 Arcaşul – de asemenea –
Să ţină piept, nu va putea,
Şi nici cel iute de picioare
Nu va avea nici o scăpare.
Cu călăreţul e la fel,
Căci viaţa n-o să-şi scape el.
16 În ziua ‘ceea – ne-ndoios –
Războinicul cel inimos,
Speriat va fi – fără-ndoială –
Şi va fugi în pielea goală.
Aşa se va fi întâmplat,
Pentru că Domnu-a cuvântat.”