1 Să ascultaţi acest cuvânt,
Să ascultaţi ăst jalnic cânt,
Pe cari îl fac casei pe care
Neamul lui Israel o are!
2 „Iată, a lui Israel fiică
Picat-a şi nu se ridică.
Trântită la pământ e ea
Şi n-o ridică nimenea.”
3 Aşa a zis Cel cari, mereu,
E Domn, precum şi Dumnezeu:
„Cetatea care o să poată,
Oameni, o mie, ca să scoată
La luptă, va mai rămânea
Doar cu o sută. Apoi cea
Care, la luptă, o să poată,
Oameni, o sută, ca să scoată,
Cu zece doar va rămânea,
Din ceata pe cari o avea,
Ieşită din casa pe care
Neamul lui Israel o are.”
4 Domnul a zis în acest fel
Apoi, casei lui Israel:
„Hai, căutaţi-Mă! Veniţi,
Căci doar aşa o să trăiţi!
5 Nu spre Betel vă îndreptaţi
Şi nu Ghilgalu-l căutaţi!
Nu spre Beer-Şeba treceţi voi!
Căci în robie, dus apoi,
Va fi Ghilgalul negreşit,
Iar tot Betelul nimicit.
6 Pe Domnul căutaţi-L voi
Ca să trăiţi astfel apoi!
Vă temeţi, să nu vină foc
Care să mistuie-acest loc –
Neam al lui Iosif – de îndat’,
Fără ca să se fi aflat
Nimeni, atuncea, la Betel
Pentru a stinge focu-acel!
7 Vă temeţi voi, care schimbaţi
Dreptu-n pelin şi-apoi călcaţi
Tot adevărul în picioare,
Făr’ ca vreo urmă de mustrare,
În cugete, să fi avut!
8 Domnul e Cel care-a făcut
Cloşca cu pui. Apoi – la fel –
Şi Orionul, tot de El
A fost făcut. Apele care
Se află-n necuprinsa mare,
De către El, chemate sânt,
Să le reverse pe pământ.
El este cunoscut în lume,
Căci „Domnul”, este al Său Nume.
9 Ca fulgerul, El îi loveşte
Pe cei tari şi îi prăpădeşte,
Iar peste cetăţui, de-ndată,
Al nimicirii val se-arată.”
10 Ei îl urăsc pe-acela care
Îi mustră pentru-a lor purtare,
Iar de cel care le-a vorbit
Din inimă, ei s-au scârbit.
11 Pentru că în picioare, voi
Călcaţi pe cel sărac şi-apoi –
După ce v-aţi purtat astfel –
Luaţi şi grâul de la el,
Iată dar ce o să păţiţi:
Degeaba, case vă zidiţi
Din pietrele cele cioplite,
Căci n-au să fie locuite!
Măcar că vii bune aveţi,
Din vinul lor, nu o să beţi!
12 Nelegiuiri multe-aţi făcut.
Păcatele vi le-am văzut
Şi fără număr s-au vădit.
Pe cel drept, voi l-aţi asuprit.
Mită mereu aţi tot luat
Şi în picioare aţi călcat –
Nepăsători – dreptul pe care
Acela ce-i sărac îl are.
13 Iată ce trebuie să facă
Cei înţelepţi, acum: să tacă,
Pentru că vremile sunt rele
Şi se arată timpuri grele.
14 De rău, voi să vă depărtaţi
Şi binele să-l căutaţi,
Pentru ca astfel să trăiţi
Şi ocrotire să primiţi
Din partea Domnului pe care,
Drept Dumnezeu, oştirea-L are!
Dacă veţi face-aşa, apoi,
Al oşti Domn va fi cu voi!
15 Răul, urâţi-l şi fugiţi!
Doar binele, să îl iubiţi,
Căci poate-atunci, Cel cari, mereu,
E al oştirii Dumnezeu
Va avea milă de-a cea viţă
Ce-i a lui Iosif rămăşiţă.
16 De-aceea, Domnul tuturor
Şi Dumnezeu al oştilor –
Acela care S-a vădit
Atotputernic – a vorbit:
„În toate ale lor pieţe
Se vor vedea doar triste feţe;
La fel, pe uliţele lor,
Suspinele bocetelor
Au să se-audă-năbuşit,
Zicând, „Vai! Vai!”, necontenit.
Acela care e plugar
Va fi chemat la jale, iar
Cel care ştie să bocească
Va fi chemat s-alcătuiască
Jelanii pentru morţi. În vie,
17 Un mare bocet o să fie,
Când Eu voi trece printre voi” –
A mai spus Dumnezeu, apoi.
18 Vai de cei care se vădesc
Că, „ziua Domnului”, doresc!
La ce vă aşteptaţi voi, oare,
De la a Domnului zi mare?
Când acea zi are să vină,
Beznă va fi ea, nu lumină.
19 Veţi fi precum omul cel care
Fuge – speriat – de-un leu, dar are
Să întâlnească-un urs de-ndat’,
Iar când crede că a scăpat –
În curtea sa când se găseşte
Şi când, de zid, se sprijineşte –
Un şarpe va veni la el
Şi-l va muşca pe omu-acel!
20 Când ziua Domnului se-arată,
Nu va fi ea, întunecată?
Când va veni ea, peste fire,
Are să aibă strălucire?
Sau când în lume o să vină,
Nu-i beznă, în loc de lumină?
21 Urâte-Mi sunt zilele care
Le aveţi voi, de sărbătoare!
Văzut-am, de atâtea ori,
Ce adunări de sărbători
Ştiţi voi ca să aveţi, mereu!
De-aceea, nu le sufăr Eu!
22 Jertfe Îmi daţi, ce se socot
A fi drept ardere de tot;
Apoi Mi-aduceţi daruri care
Menite sunt pentru mâncare.
Degeaba-Mi daţi jertfele-acele,
Căci n-am nici o plăcere-n ele.
Iată, viţeii îngrăşaţi,
Pe cari veniţi ca să Mi-i daţi
Drept jertfe care au menire
De jertfe pentru mulţumire,
Nu-Mi sunt pe plac şi nu-Mi priesc;
De-aceea, nici nu îi privesc.
23 Vuietul cântecelor tale,
Ţine-l departe de-a Mea cale!
Nu pot s-ascult – neîndoios –
Sunetul de-alăute scos!
24 Dreptatea curgă ca un râu
Şi-asemenea unui pârâu,
Neprihănirea arătată
Să nu vă sece niciodată!
25 Jertfe şi daruri de mâncare
Mi-aţi dăruit voi Mie oare,
Când în pustie v-aţi aflat
Şi patruzeci de ani aţi stat?
Îmi spune tu, casă pe care
Neamul lui Israel o are,
Ce jertfe tu Mi-ai dăruit,
Când prin pustiu ai rătăcit?
26 Voi, pe Sacut o să urcaţi,
Ca să vă puneţi împăraţi,
Iar pe Caivan, idoli la care,
Mereu aduceţi închinare.
Îi ridicaţi ca pe o stea
Ce este a aceluia
Pe care – precum am văzut –
Drept dumnezeu vi l-aţi făcut.
27 De-aceea, vreau ca să se ştie
Că vă voi duce în robie.
Dincolo de Damasc apoi,
Am să vă duc, robi să fiţi voi.
Aşa va fi căci, negreşit,
Domnul e Cel care-a vorbit,
Iar Numele-I răsunător
E „Dumnezeul oştilor”!”