1 „Vai de cei care se vădesc
Precum că în Sion trăiesc,
Lipsiţi de griji! Vai de acei
Care pe al Samariei
Munte trăiesc adăpostiţi,
Fiind de orice griji feriţi!
Vai şi de toţi aceia cari
Se dovedesc a fi mai mari
Peste-acest neam care apare
Drept cel dintâi între popoare,
La cari aleargă neamul cel
Din casele lui Israel!…
2 Mergeţi la Calne şi priviţi!
După aceea, să fugiţi
Să vă uitaţi şi la Hamat!
Vă pogorâţi şi până-n Gat,
În ţara Filistenilor!
Cetăţile ăstui popor
Se-arată mai înfloritoare
De cât sunt ale voastre, oare?
Sau este mai înfloritor
Ţinutul dat ăstui popor,
Decât se-arată cele două
Ţinuturi ce vi le-am dat vouă?
Ţinutul lor este mai mare
Decât sunt ale voastre, oare?…
3 Credeţi că ziua, destinată
Necazului, e depărtată
Şi-aproape faceţi ca să fie
A silniciilor domnie.
4 Paturi de fildeş şi-au făcut
Şi stau întinşi în aşternut,
A lene. Iau, din turmă, miei,
Ca să mănânce, şi viţei
Cari fost-au puşi la îngrăşat.
5 Pe-al alăutelor cântat,
Ei aiurează şi gândesc
Că iscusiţi se dovedesc,
Cum David doar s-a arătat,
În instrumente de cântat.
6 Vinul, cu largi pahare-l beau;
Cu untdelemn, pe trup, se dau,
Iar de al lui Iosif prăpăd
Nu se-ntristează şi nu-l văd!
7 De-aceea, robi vor fi apoi,
Luaţi fiind prinşi de război.
Astfel, curmată-o să le fie,
Atunci, întreaga veselie.
8 Cel care-i Domn al tuturor
Şi Dumnezeu al oştilor,
Pe Sine Însuşi a jurat
Şi-n acest fel, a cuvântat:
„Iacov, cu toată-a lui mândrie,
O mare scârbă-Mi face Mie,
Şi am ajuns să urăsc toate
Palatele lui minunate.
În mâinile vrăjmaşului,
Am să dau Eu, cetatea lui,
Cu tot ceea ce este-n ea.
9 Dacă-ntr-o casă au să stea
Vreo zece oameni – bunăoară –
Oameni-aceia au să moară.
10 Când unchiul mortului soseşte
Ca să-i ia trupul – căci doreşte
Să-l ardă – şi va încerca
Să-ntrebe – când va ridica
Oasele mortului – pe cel
Care, în casă e, cu el,
Zicând: „Mai este cineva,
Cu tine, în ăst loc, cumva?”,
Acela-i va răspunde-ndată:
„Aici, nu mai e nimeni, iată!”…
Să facă linişte-i va cere
Celălalt om, zicând: „Tăcere!
Haidem dar, să nu mai vorbim,
Ca nu cumva să pomenim,
Aici, Numele Domnului!”
11 Iată, după porunca Lui,
Casa cea mare-i dărâmată;
Nici casa mică nu-i cruţată,
Ci în bucăţi, de-asemenea,
Ajunge-a se preface ea.
12 Caii pot să alerge încă,
Dacă se află pe o stâncă?
Cu plug şi boi, poate – cumva –
Marea, s-o are cineva?
Atunci, din judecată, voi
De ce-aţi făcut otravă-apoi,
Iar roadele care se ţin
Doar de dreptate, în pelin?
13 Iată, vă bucuraţi – vă zic –
Numai de lucruri de nimic
Şi spuneţi plini de încântare:
„Nu prin tăria noastră, oare,
Am dobândit puterea noi?”
14 De-aceea, trimit peste voi –
Asupra casei cea pe care
Poporul Israel o are –
Un neam, de care o să fiţi,
Fără de milă asupriţi,
De la intrarea din Hamat,
Pân’ la pârâul cel aflat
La marginea dinspre pustie.
Totul aşa are să fie,
Căci a vorbit Acel pe care,
Drept Dumnezeu, oştirea-L are.”