1 Iată că Domnul Dumnezeu –
Al cărui slujitor sunt eu –
Astă vedenie mi-a dat:
Un coş cu poame-am observat,
Iar fructele acelea, toate,
Văzut-am precum că sunt coapte.
2 „Ce vezi tu, Amos?”– m-a-ntrebat
Domnul; eu am răspuns, de-ndat’:
„Un coş în cari, poamele toate,
Îmi pare precum că sunt coapte.”
Domnul, atuncea, mi-a vorbit:
„Iată, sfârşitul a venit,
Pentru poporul Israel,
Căci nu-l mai pot ierta, defel!
3 În gemete, cântul cel care
Se-nalţă-n Templu, atunci are
A se preface. Peste tot,
Oameni-n uliţe îşi scot
Pe ai lor morţi şi în tăcere,
Îi vor zvârli, plini de durere.”
4 Lucrul acest să-l ascultaţi
Voi toţi, cei care îl mâncaţi
Pe cel sărac şi-i prăpădiţi
Pe cei ce sunt nenorociţi!
5 Voi ziceţi: „Când va trece, oare,
Luna cea nouă, după care,
Să vindem grâul adunat?
Când trece ziua de Sabat,
Să descuiem hambarele,
Să micşorăm şi efele,
Siclul să îl mărim apoi,
Să înstrâmbăm cumpăna noi
Şi pe-orice cale să-ncercăm,
Cât vom putea, să înşelăm?
6 Pe-argint, pe nevoiaşi apoi,
Să-i cumpărăm, vom merge noi.
În cuget n-o s-avem mustrări,
Când pe-o pereche de-ncălţări,
Pe cel sărac îl cumpărăm.
În loc de grâu, codină dăm.”
7 Domnul, atuncea, a jurat
Pe slava care s-a aflat
În Iacov şi a zis, de-ndată:
„Nu voi uita Eu, niciodată,
Nimic din ceea ce-am văzut,
Din faptele ce le-au făcut!
8 Nu o să fie, oare, iară,
Cutremurată-ntreaga ţară,
Din pricina ăstor mişei,
Iar toţi locuitorii ei
Nu vor jeli, fără-ncetare?
N-o să se umfle ţara, oare,
Precum un râu, săltându-se
Şi-n urmă pogorându-se
Asemeni apelor pe care
Râul Egiptului le are?”
9 „În acea zi, voi face Eu” –
Spusese Domnul Dumnezeu –
„Astfel încât o să-nceteze
Soarele, să mai lumineze.
Ameaza când are să vină,
El nu o să mai dea lumină,
Pentru că o să asfinţească.
Întreaga-ntindere cerească
Şi tot pământu-asemenea,
În beznă-atunci, vor rămânea.
10 Cântările vi le prefac
În bocet pentru morţi şi fac –
Din zilele de sărbătoare –
O nesfârşită jale mare,
Iar coapsele acoperite
Cu saci vor fi şi pleşuvite
Voi face capetele lor.
Arunc ţara ăstui popor,
În jale-adâncă, jale care,
Numai când pierzi un fiu, apare.
Sfârşitul, pentru astă ţară,
Va fi ca şi o zi amară.”
11 „Iată că voi aduce Eu” –
Spusese Domnul Dumnezeu –
„O foamete nespus de mare.
Dar nu va fi o foame care
Lipsei de pâine-i datorată,
Ci foametea ce se arată –
Precum şi arşiţa setei –
Va fi din pricina lipsei
Din ţară, a cuvântului
Care este al Domnului.
12 Oameni-atunci, de la o mare,
Vor pribegi la altă mare,
Din miazănoapte-n răsărit,
Până se vor fi istovit
Tot căutând Acel Cuvânt
Rostit de către Domnul Sfânt.
Zadarnic, au să se trudească,
Pentru că nu au să-L găsească.
13 Când acea zi să vină are,
Se vor topi, de sete, mare
Fete frumoase şi feciori.
14 Ei sunt cei care – deseori –
Pe al Samariei păcat,
Cu jurăminte s-au legat,
Zicând: „Pe al tău Dumnezeu,
Dane, care e viu, mereu!”,
Şi-apoi, „Pe drumul Beer-Şebei!”,
Obişnuiesc a zice ei.
Curând, aceştia vor pica
Şi nu se vor mai ridica.”