1 Apoi, pe Domnul L-am văzut
Cum pe altar El a şezut
Şi-aste cuvinte mi le-a spus:
„Loveşte pragul cel de sus,
Al porţii, zguduiţi să fie
Uşorii ei, din temelie.
Sfărâmă, peste capul lor,
Aceşti uşori ai porţilor.
Pe cei care vor rămânea,
Am să-i ucid cu sabia.
Cu fuga, n-o să izbutească
Nimeni, scăpare, să găsească.
Nimeni nu va avea scăpare,
Căci n-o să fie îndurare.
2 În locuinţa morţilor
De s-ar ascunde-acest popor,
Al Meu braţ are să-l ajungă
Şi-acolo, şi are să-l smulgă.
În cer de-ar merge-acel popor,
Şi de acolo îl pogor.
3 Dacă pe vârful muntelui
Cari este al Carmelului,
Să se ascundă vor căta,
Şi de acolo-i voi sălta.
Dacă ar vrea ca să pătrundă
Şi-n fundul mării să se-ascundă,
De-a Mea privire n-au să scape
Nici în acel noian de ape,
Căci şarpelui îi poruncesc
Să-i muşte şi îi izgonesc.
4 Dacă ajunge-vor să fie,
De-ai lor vrăjmaşi, duşi în robie,
Scăpare tot nu vor avea,
Căci îi va pierde sabia.
Nu vor putea scăpa de Mine
Şi le voi face rău, nu bine.”
5 Iată că Domnul tuturor
Şi Dumnezeu al oştilor
Vine şi-atinge-acest pământ
Şi-n jur, topite, toate sânt.
Locuitorii se-ngrozesc
Şi plini de spaimă ei jelesc.
Precum Nilul Egiptului,
Saltă scoarţa pământului.
Ea se ridică – bunăoară –
Şi-apoi, de-ndată se pogoară.
6 Cămară-n cer, El Şi-a durat.
Peste pământ Şi-a-ntemeiat
Bolta. Apoi – de bună seamă –
Apele mărilor, le cheamă.
Vin toate la al Său cuvânt,
Iar El le varsă pe pământ.
El este cunoscut în lume,
Căci „Domnul” este al Lui Nume!
7 „Dar voi – copiii cei pe care
Neamul lui Israel îi are –
Nu-Mi sunteţi Mie, cum sunt cei
Cari fii sunt, Etiopiei?” –
Întreabă Domnul Dumnezeu.
„Pe Israel, nu l-am scos Eu,
Din al Egiptului ţinut,
La fel precum am mai făcut
Cu Filistenii din Caftor
Şi cu al Siriei popor
Care fusese-n Chir aflat?”
8 „Domnul privirea Şi-a-ndreptat
Spre-mpărăţia ce se-arată
Precum că este vinovată,
S-o spulbere de pe pământ,
Cu oamenii cari ai ei sânt.”
„Totuşi, nu am să-i nimicesc
De tot, pe cei ce se vădesc
Că sunt din casa cea pe care
Iacov în astă lume-o are” –
A cuvântat Domnul. „Căci iată,
9 Voi porunci şi vânturată
Are să fie casa care
Neamul lui Israel o are,
Printre popoarele ce sânt
Pe faţa-ntregului pământ.
Precum sunt grânele-aşezate
În ciur, spre a fi vânturate
Ca nici un bob din câte sânt
Să nu ajungă pe pământ,
La fel, vântur casa pe care
Neamul lui Israel o are!
10 Toţi păcătoşii din popor,
De sabie ucişi fi-vor,
Cu toate că aceştia zic:
„Nu avem teamă de nimic.
Nenorocirea, mai apoi,
Nu o să vină peste noi.”
11 În vremea ‘ceea, aşadar,
Cortul lui David îl salt iar.
Spărturile i le cârpesc,
Ruinele i le zidesc,
Căci îl voi face – bunăoară –
Precum era odinioară.
12 Stăpân pe rămăşiţa care
Neamul Edomului o are
Şi peste cei care, mereu,
Este chemat Numele Meu,
Are ca să ajungă el,
Căci astfel a vorbit Acel
Care o să Se îngrijească,
Aceste lucruri să-mplinească.”
13 Domnul a zis: „Vin zile-n cari
Acei ce se vădesc plugari
Au să-i ajungă pe acei
Ce sunt secerători, iar cei
Cari strugurii i-au adunat
Şi-apoi în teascuri i-au călcat,
Au să-i ajungă pe cei care
Sămânţă-mprăştie-n ogoare.
Mustul va picura din munţi,
Pe ale dealurilor frunţi,
Când vor veni zilele-acele.
14 Eu, după planurile Mele,
Îi voi aduce înapoi
Pe cei ce sunt prinşi de război
Din Israel, căci el, mereu,
S-a dovedit popor al Meu.
Cetăţile ce-s pustiite,
Atunci vor fi din nou zidite.
Ei au să le zidească iară,
Şi au să locuiască-n ţară.
Vii vor sădi şi vin vor bea,
Iar din grădini, rod vor avea.
15 În ţara lor am să-i sădesc
Şi n-am să mai îngăduiesc
Să fie smulşi din ţara dată
În stăpânirea lor, odată.
Aşa a zis Cel cari, mereu,
Îţi este Domn şi Dumnezeu!”