1 „Vă-ndemn acum, dragii mei fraţi,
Ca pe-a mea urmă, să călcaţi,
Pentru că eu – neîndoios –
Păşesc pe urma lui Hristos.
2 Vă laud şi îmi pare bine,
Că voi vă amintiţi, de mine,
În toate, şi că n-aţi uitat
Învăţătura ce v-am dat.
3 Dar vreau să ştie fiecare,
Cum că Hristos este Cel care
E Capul, oricărui bărbat.
Bărbatu-apoi, e aşezat
Să fie cap, pentru femei,
Iar Dumnezeu dar, dragii mei,
Întotdeauna, ne-ndoios,
Este chiar Capul lui Hristos.
4 De-aceea, orişice bărbat,
Dacă atunci când s-a rugat –
Sau, poate, când a prorocit –
Capul i-a fost acoperit,
A săvârşit un lucru rău,
Că-şi necinsteşte, Capul său.
5 Orice femeie, de la voi,
Dacă se roagă – sau, apoi,
O prorocie, a rostit –
Fiind cu capul dezvelit,
Ea, negreşit, păcătuieşte,
Căci, pe-al ei cap, îl necinsteşte,
Pentru că ea-i ca una care
E rasă-n cap şi, păr, nu are.
6 Dacă femeia îndrăzneşte
Şi, capul, nu şi-l înveleşte,
Ca pletele să şi le-ascundă,
Este mai bine să se tundă!
Iar dacă-i ruşinos să iasă,
În lume, tunsă sau chiar rasă,
Atuncea, o să trebuiască
Să-nveţe să se învelească.
7 În ce-l priveşte pe bărbat,
Acesta nu e obligat
A fi, pe cap, acoperit,
Pentru că el e, negreşit,
Chipul şi slava – tot mereu –
Al marelui nost’ Dumnezeu,
Pe când femeia-i slava care
Al ei bărbat, numai, o are.
8 Din ea, n-a fost omul luat,
Ci ea-i luată, din bărbat.
9 Şi nu bărbatul – aţi văzut –
Pentru femeie-a fost făcut,
Ci ea-i făcută ca să fie –
Pentru al ei bărbat – soţie.
10 Femeile, necontenit,
Pe cap, să poarte, negreşit,
Un semn al stăpânirii lor,
Din pricina îngerilor.
11 Totuşi, în Domnul, niciodat’,
Femeia nu-i fără bărbat,
Şi nici omul, de-asemenea,
Nu e, în Domnul, fără ea.
12 Dacă femeia-i din bărbat,
Omul, prin ea s-a întrupat,
Şi toate sunt, apoi, mereu,
Venite, de la Dumnezeu.
13 Vă-ntreb pe voi, dragii mei fraţi,
Căci singuri, vreau să judecaţi:
E cuviincios, ca o femeie –
Când are-a se ruga – să steie
Descoperită-n faţa Lui,
Adică-n faţa Domnului?
14 Dar firea nu vă-nvaţă bine,
Şi nu vedeţi că-i o ruşine,
Pentr-un bărbat, de a avea
Păr lung, în timp ce, pentru ea –
15 Vorbesc, acum, despre femei –
Podoabă-i părul lung, al ei?
Căci părul ce l-a căpătat,
Ca-nvelitoare-i este dat.
16 Dacă iubeşte cineva,
Cearta cuvintelor, cumva,
Vreau ca să ştie, cum, că noi
N-avem ăst obicei, şi-apoi,
Biserica – de-asemenea –
N-are ăst obicei, nici ea.
Biserica lui Dumnezeu,
Nici n-o să-l aibă, vă spun eu.”
17 „Vă dau această-nvăţătură,
Şi-s trist că nu sunt în măsură
Să laud faptul că doriţi
Ca, împreună, voi să fiţi.
De câte ori vă adunaţi,
A fi mai buni, nu căutaţi,
Ci dimpotrivă – am văzut –
Că tot mai răi, voi v-aţi făcut.
18 Am auzit – şi rău îmi pare –
Că dacă faceţi adunare,
Mereu, se iscă, mai apoi,
Doar dezbinare, între voi.
În parte, cred, cu-adevărat,
Căci chiar aşa s-a întâmplat,
19 Pentru că trebuie, apoi,
A fi partide, între voi,
Căci doar aşa, pot ca să vină
Toţi cei găsiţi buni, la lumină.
20 Când, într-un loc, vă adunaţi,
Nu-i cu putinţă să mâncaţi,
În tihnă, cina Domnului,
Care-i spre pomenirea Lui,
21 Pentru că dacă staţi la masă,
Cina ce o aveţi de-acasă,
Sunteţi grăbiţi să o luaţi,
Mai înaintea altor fraţi,
Încât, flămânzi sunt uni-apoi,
Sau beţi sunt alţii, dintre voi.
22 Dar oare, case, nu aveţi,
Ca să mâncaţi, ori ca să beţi?
Sau arătaţi dispreţ, mereu,
Bisericii lui Dumnezeu?
Ori vreţi să-i ruşinaţi dar, voi,
Pe cei cari n-au nimic, apoi?
Şi-atunci, ce vreţi ca să mai zic?
Nu pot să vă mai spun nimic!
Ori laudele-mi aşteptaţi?
Dar nu puteţi fi lăudaţi,
Pentru că, din astă privinţă,
Mie îmi e, cu neputinţă.
23 Căci, de la Domnul, am primit,
Tot ceea ce v-am dăruit,
Şi tot ceea ce-am căutat
Să vă învăţ, neîncetat.
Aşa după cum aţi văzut,
În noaptea-n care-a fost vândut,
Domnul Iisus S-a ridicat
Şi-apoi, o pâine, a luat.
24 Lui Dumnezeu, I-a mulţumit,
A frânt-o şi a glăsuit:
„Această pâine, s-o luaţi
Şi-apoi, din ea, toţi să mâncaţi.
Acesta este trupul Meu,
Cari, pentru voi, s-a frânt. Deci, Eu
Vă-ndemn să faceţi, negreşit,
Lucrul acest, necontenit,
De-acum, spre pomenirea Mea.”
25 Acelaşi lucru, El avea
Să-l facă-apoi, când a luat
Paharul, şi a cuvântat:
„Cupa aceasta, pe pământ,
Arată noul legământ
Care, acum, s-a încheiat,
În al Meu sânge. Ne-ncetat,
Faceţi ăst lucru, când veţi bea,
Din el, spre pomenirea Mea.”
26 Căci ori de câte ori mâncaţi,
Pâinea aceasta – iubiţi fraţi –
Şi beţi acest pahar, să ştiţi,
Că voi, de fapt, numai vestiţi,
Pieirea Domnului astfel,
Până când se va-ntoarce El.
27 Dacă mănâncă cineva,
Pâinea aceasta, sau cumva,
În chip nevrednic, o să fie
Băut paharul, să se ştie,
Căci cel cari astfel s-a purtat
Are să fie vinovat
Apoi, de trupul Domnului
Şi-asemeni, de sângele Lui.
28 Deci, fiecare să vegheze
Şi, starea, să şi-o cerceteze,
Când, să mănânce, o să vrea,
Din pâine, sau din vin să bea.
29 Un lucru să mai ştiţi voi, încă:
Cel care bea şi cari mănâncă,
Îşi va-nghiţi osânda lui,
Dacă el, trupul Domnului,
Nu ştie să-l deosebească
Şi, cinste, să Îi dăruiască.
30 Din astă pricină, la voi
Sunt mulţi neputincioşi şi-apoi,
Bolnavii sunt, în număr mare,
Şi nu puţini sunt nici cei care,
Cuprinşi au fost, de un somn greu,
Ce-i ţine adormiţi, mereu.
31 Dacă ne-am judeca, dragi fraţi,
Noi singuri, n-am fi judecaţi.
32 Când suntem judecaţi, să ştiţi,
Suntem, de Domnul, pedepsiţi,
Pentru ca-n ziua cea de-apoi,
Să nu fim osândiţi şi noi,
Cu toată lumea, cari chemată
Va fi, atunci, la judecată.
33 La masă, când vă adunaţi,
Unii pe alţii v-aşteptaţi.
34 Atunci când întâmpla-se-va
Că, foame, îi va fi cuiva,
Acela să mănânce-acasă –
‘Nainte de-a pleca la masă –
Pentru a nu vă-mpinge-apoi,
Către osândă, şi pe voi.
De celelalte lucruri care
Nevoie e ca, fiecare
Să le cunoască, vă vorbesc
Atunci, când am să vă-ntâlnesc.”