1 „Iată, acuma, sfatul meu:
Iubirea, s-o cătaţi, mereu.
De-asemenea, dragii mei fraţi,
În urmă, să mai căutaţi
Şi darurile-acelea care
Duhovniceşti sunt, fiecare.
Dar mai ales, să vă doriţi
Ca să puteţi să prorociţi.
2 Într-adevăr, cine vorbeşte
În altă limbă, dovedeşte
Că se-adresează, tot mereu,
Prin duhul său, lui Dumnezeu
Şi, nicidecum, oamenilor,
Pentru că nimeni – fraţilor –
Nu-l înţelege; când vorbeşte –
Cu duhul – taine-mpărtăşeşte.
3 Dar omul care-a prorocit,
Doar pentru oameni a vorbit
Spre mângâiere şi zidire,
Precum şi pentru sfătuire.
4 Cel care-n alte limbi vorbeşte,
Pe sine însuşi, se zideşte;
Însă cel care-a prorocit,
Biserica, a întărit,
Căci ea, atuncea – sufleteşte –
Prin prorocie, se zideşte.
5 Eu, tare mult, aş vrea să fiţi,
Mereu, în stare, să vorbiţi,
În alte limbi, dar mai ales,
Să prorociţi – bine-nţeles.
Acela care proroceşte –
Decât acel care vorbeşte
În alte limbi – este mai mare;
Afară doar, de cazu-n care,
El poate ca să tălmăcească
Limba pe care-o s-o vorbească,
Pentru că doar atunci zideşte
Bisericile, sufleteşte.
6 Într-adevăr – mă rog frumos –
Aţi fi avut voi, vreun folos,
Dacă, la voi, aş fi venit
Şi-n alte limbi aş fi vorbit,
Făr’ a aduce, prin vorbire,
Apoi, nici o descoperire?
Sau fără să vă dau putinţă,
Să dobândiţi, o cunoştinţă,
Ori prorocii ca să aflaţi
Şi-nvăţătură, să luaţi?
7 Chiar şi acele lucruri care
Au fost lipsite de suflare –
Fie că-s fluiere făcute,
Fie că ele-s alăute –
Dacă n-au sunet, desluşit,
Puternic, clar şi lămurit,
Cine, din cei ce-au ascultat,
Pricepe-va, ce s-a cântat?
8 Sau dacă, trâmbiţa nu poate,
Un sunet, lămurit, a scoate,
Cine are să ştie-apoi,
Să fie gata, de război?
9 La fel şi voi, dacă vorbiţi –
Iar vorbele ce le rostiţi
Sunt ne-nţelese – cineva
Va desluşi apoi, ceva,
Din tot ce-aţi spus? Vorbele sânt,
Atuncea, aruncate-n vânt.
Însă cel care-a prorocit,
Biserica, a întărit.
10 Sunt multe limbi, în astă lume,
Dar, făr-un înţeles anume,
Nici una nu s-a pomenit.
11 Dacă eu, însă, n-am găsit,
Ce înţeles, cuvântul are,
Străin voi fi, pentru cel care
O să vorbească şi – la fel –
Străin, are să-mi fie el.
12 Şi tot aşa, e şi cu voi,
Căci, ne-ncetat, râvniţi apoi,
Să căpătaţi daruri cereşti.
Voiţi daruri duhovniceşti,
Şi-i bine, pentru că-ncercaţi
Ca din belşug, să căpătaţi,
Aceste daruri. Dar, să ştiţi,
În urmă, să le folosiţi,
Spre al Bisericii folos,
Ca ea să poată, ne-ndoios,
A fi, prin ele, întărită
Şi sufleteşte-a fi zidită.
13 De-aceea, cel care vorbeşte
În altă limbă, trebuieşte
Ca să se roage, să primească
Putinţa, să o tălmăcească.
14 Fiindcă dacă, mă rog eu,
În altă limbă, duhul meu
Se va ruga, dar mintea mea,
Fără de rod, va rămânea.
15 Ce-i de făcut? Atuncea, eu
Mă voi ruga, cu duhul meu,
Însă apoi, de-asemenea,
Am să mă rog cu mintea mea;
Sau voi cânta, cu duhul meu,
Dar şi cu mintea, cânt, mereu.
16 Altminteri, dacă mulţumeşti,
În duh, atunci când te găseşti
Printre acei care vădesc
Căci aste daruri le lipsesc,
Cum vor putea ei a răspunde,
„Amin”, dacă nu pot pătrunde
În înţelesul vorbelor,
Pe care tu, în faţa lor,
Prin rugăciune, le-ai rostit,
Când, Domnului, I-ai mulţumit?”
17 Tu mulţumeşti, lui Dumnezeu,
Foarte frumos, în duh, mereu,
Dar celălalt nu s-a zidit,
În suflet, când te-a auzit.
18 Îi mulţumesc lui Dumnezeu,
Pentru că-n alte limbi, pot eu,
Mai mult, ca să vorbesc apoi,
Decât puteţi, vreodată, voi.
19 Dar în Biserică, voiesc,
Doar cinci cuvinte, să rostesc,
Pe înţelesul tuturor
Şi spre învăţătura lor,
Decât vreo zece mii să zic,
În alte limbi, şi-apoi, nimic –
Nimeni – să nu mai înţeleagă,
Şi-nvăţături, să nu culeagă.
20 Deci fraţilor, luaţi aminte:
Nu v-arătaţi, copii, la minte,
Ci-n răutăţi, căci doar atunci
Eu vă îndemn, ca să fiţi prunci.
La minte, fiţi ca şi cei cari
Au dovedit că-s oameni mari.
21 Ştiţi, foarte bine, că s-a zis
Şi că, în Lege, este scris:
„Am să vorbesc, norodului,
Prin limbi, necunoscute lui –
Prin buze care sunt străine –
Şi nu vor asculta, de Mine.”
22 Deci, limbile sunt, prin urmare,
Un semn – dar nu pentru cei care
S-au dovedit că-s credincioşi,
Ci pentru cei necredincioşi.
Şi prorocia se vădeşte
Un semn, cari însă, foloseşte
Nu pentru cei necredincioşi,
Ci pentru cei ce-s credincioşi.
23 Dacă Biserica-i aflată
Toată-mpreună adunată,
Şi-n alte limbi, începeţi voi
Ca să vorbiţi, cu toţi apoi –
Şi dacă, întâmpla-se-va,
Că o să intre cineva,
Dintre necredincioşi, sau cei
Care n-au daruri – oare, ei
Nu au să creadă, negreşit,
Precum că aţi înnebunit?
24 Dar dacă toţi se dovedesc
Precum că prorocii rostesc –
Atunci când, întâmpla-se-va,
Că o să intre cineva,
Dintre necredincioşi, sau cei
Lipsiţi de daruri – atunci ei,
De toţi, vor fi încredinţaţi,
Căci ei, de toţi, sunt judecaţi.
25 Tainele-n inimă dosite,
Atunci vor fi descoperite,
Şi au să cadă la pământ,
În faţa Domnului Cel Sfânt,
Mărturisind, mereu, apoi,
Că Dumnezeu e printre voi.
26 Deci, după câte am văzut,
Vă-ntreb: ce este de făcut?
Iată ce trebuie, dragi fraţi,
Să faceţi, când vă adunaţi:
Dacă, cumva, unul din voi
Are o-nvăţătură-apoi,
Un altul, poate, o cântare,
Sau vorbe-n altă limbă are,
Iar altul o descoperire,
Ori altul are-o tălmăcire,
Toate să se înfăptuiască,
Pentru zidirea sufletească.
27 Dacă sunt unii cari vorbesc
În alte limbi, îi sfătuiesc –
Pe rând – doi, trei doar, să vorbească,
Iar unu-apoi, să tălmăcească.
28 Dacă nu e nici un tălmaci,
Atunci, mai bine e să taci,
Când, în Biserică, tu stai,
Şi-atâta grijă doar să ai,
Ca să-ţi vorbeşti atunci, mereu,
Doar ţie şi lui Dumnezeu.
29 Prorocii trebuie să ştie
Cum este bine ca să fie:
Deci, în Biserici – dintre ei –
Au să vorbească doi sau trei.
Ceilalţi s-asculte-i sfătuiesc,
Spre-a judeca tot ce vorbesc.
30 Când o descoperire are
Unul, dintre aceia care
Stau jos, iată ce să se facă:
Întâiul trebuie să tacă.
31 Căci toţi puteţi să prorociţi,
Dar vreau ca să vă rânduiţi,
Ca toţi să fie în măsură
Să capete învăţătură
Şi, pentru-a fi îmbărbătaţi,
În acest fel, toţi ceilalţi fraţi.
32 În toate – duhurile lor –
Supuse sunt, prorocilor.
33 Căci Dumnezeu, fără-ndoială,
Nu-i Domn în neorânduială,
Ci, în Bisericile lor –
Adică-n ale sfinţilor –
Încredinţaţi voiesc să fiţi,
Că Domn al păcii e, să ştiţi.
34 Femeia, datorie, are
De a tăcea, în adunare,
Căci n-are dreptul de vorbit,
În adunări. Ea – negreşit –
Supusă trebuie să fie,
Aşa precum, în Lege, scrie.
35 Atuncea când o să voiască,
Învăţătură, să primească,
Asupra unui lucru care
S-a pomenit în adunare,
Să-ntrebe, pe al ei bărbat,
Acasă când s-o fi aflat.
Căci, în Biserică – vezi bine –
Pentru femei, este-o ruşine,
Atunci când au să îndrăznească,
Să ia cuvântul, să vorbească.
36 Dar oare, al lui Dumnezeu
Cuvânt – vă-ntreb, acuma, eu –
O fi chiar de la voi pornit?
Sau pân’ la voi doar, a sosit?
37 Şi dacă crede cineva,
Precum că e proroc, cumva –
Şi ştie că, de Dumnezeu,
Se află insuflat, mereu –
Vreau să priceapă că, ce-am zis –
Adică ceea ce v-am scris –
Nu e cuvântul omului,
Ci e porunca Domnului.
38 Şi dacă întâmpla-se-va,
Că nu-nţelege cineva,
Să nici nu înţeleagă-apoi!
39 Deci, fraţilor, eu vreau ca voi,
Neîncetat, să vă doriţi
Ca să puteţi să prorociţi.
Dar nu cumva, prin prorocie,
Împiedicată, să vă fie
Vorbirea-n alte limbi apoi.
40 Pe toate, să le faceţi voi,
În chipul care, ne-ndoios,
Are să fie cuviincios
Şi cu o bună socoteală,
Pentru o bună rânduială.”