1 „Vă spun, acuma, tuturor –
Ca să cunoaşteţi, fraţilor –
Că Evanghelia ce-aţi primit-o –
Pe cari am propovăduit-o
Şi-n care voi aţi şi rămas
Până în cel din urmă ceas –
2 O să v-aducă mântuire,
Doar dacă, fără vreo ştirbire,
O veţi păzi, cum aţi primit-o
Când eu v-am propovăduit-o.
Altfel, degeaba aţi crezut,
Căci totu-i, în zadar, făcut.
3 Aşa după cum ni s-a dat,
La început, v-am învăţat
Cum că Hristosul a murit
Şi-n felu-acesta a plătit,
Ca ale noastre mari păcate,
Să fie şterse şi iertate.
Prin moartea lui Hristos Iisus –
Ceea ce prin Scripturi s-a spus –
Întocmai, fost-a împlinit.
4 Apoi, după ce a murit,
El a ajuns a fi-ngropat,
Dar, în trei zile, a-nviat,
Aşa precum fusese zis
Şi cum e, în Scriptură, scris.
5 Lui Chifa, El S-a arătat,
Iar după-aceea – imediat –
Cei doisprezece L-au văzut;
6 Apoi, în urmă, au putut
Să-L vadă cinci sute de fraţi,
Din care, mulţi, mai sunt aflaţi,
Încă, în viaţă, negreşit,
În timp ce uni-au adormit.
7 Iacov e cel care-a putut –
Către sfârşit – să-L fi văzut,
Iar ultimii L-au întâlnit,
Ai Săi apostoli, negreşit.
8 După ei toţi, eu am urmat,
Căci mie mi S-a arătat.
Eu – stârpitura – am putut,
Pe-al nostru Domn, să-L fi văzut.
9 Căci eu sunt cel mai ne-nsemnat
Cari, printre-apostoli, sunt aflat.
Nu-s vrednic să mă fi numit
Apostol, căci am prigonit,
Biserica lui Dumnezeu.
10 Prin harul Său, sunt, astăzi, eu,
Ceea ce sunt. Iar harul Lui,
Aflaţi dar, că zadarnic, nu-i,
Faţă de mine. M-am trudit,
Mai mult decât s-au ostenit
Toţi, laolaltă; dar nu eu,
Ci harul de la Dumnezeu,
Aflat în mine, ne-ncetat,
Este cel care a lucrat.
11 Deci, fraţilor – ori ei, ori eu –
Vom propovădui, mereu,
Doar ce-am primit şi ce-am văzut,
Şi-n acest fel, voi aţi crezut.”
12 „Dacă se propovăduieşte
Cum că Iisus Hristos trăieşte –
Căci a-nviat, din morţi apoi –
Cum zic dar, unii dintre voi,
Că nu există – fraţilor –
O înviere-a morţilor?
13 Dacă nu este înviere,
Atunci vom spune, cu durere,
Că nici Hristos n-a înviat.
14 Şi dacă e adevărat,
Precum că mort este Iisus,
Atunci, toate ce vi le-am spus –
Tot ce v-am propovăduit –
Zadarnice, s-au dovedit.
Zadarnică-i credinţa noastră
Şi, tot la fel, e şi a voastră.
15 Ba încă, fraţilor, să ştiţi,
Că noi suntem descoperiţi
Ca martori ai lui Dumnezeu,
Cari, mincinoşi, suntem, mereu;
Fiindcă noi, cu toţi, am spus,
Precum că pe Hristos Iisus,
El, dintre morţi, L-a înviat,
Fără a fi adevărat,
Pentru că toată lumea ştie,
Că morţii n-au să mai învie.
16 Căci dacă morţii nu-nviază,
Atuncea, sigur, că urmează,
Ca să se spună, imediat,
Că nici Hristos n-a înviat.
17 Iar dacă n-a-nviat Hristos,
Credinţa voastră – ne-ndoios –
Este zadarnică, să ştiţi,
Pentru că voi sunteţi pieriţi,
În ale voastre mari păcate,
Ce nu mai pot a fi iertate.
18 Se poate spune, prin urmare,
Precum că toţi aceia care
Au adormit dar, în Hristos,
Pierduţi se află, ne-ndoios.
19 Dar dacă noi, însă, ne-am pus,
Nădejdea, în Hristos Iisus,
Doar pentru viaţa ce-o avem,
Cu siguranţă, că suntem,
Cei mai nenorociţi, aflaţi
Între toţi oamenii, dragi fraţi!
20 Însă, Hristos a înviat!
Dintre cei morţi, S-a ridicat –
Aşa după cum bine ştiţi –
El, pârga celor adormiţi.
21 Căci dacă moartea a venit
Prin om, tot astfel, am primit
Şi învierea morţilor.
22 După cum, în Adam, toţi mor,
Toţi au să-nvie – cum v-am spus –
În Domnul nost’, Hristos Iisus;
23 Dar fiecare – să se ştie –
La rândul cetei sale-nvie.
Hristos e primul rod, venit.
Apoi, când El va fi sosit,
Vor învia, neîndoios,
Toţi cei cari sunt ai lui Hristos.
24 În urmă, vine, negreşit,
Inevitabilul sfârşit.
Împărăţia Fiului,
Dată va fi, Tatălui Lui –
Adică-n mâini la Dumnezeu
Care-o va stăpâni mereu.
Atuncea, El are să ştie,
A nimici, orice domnie,
Orice puteri de peste fire
Şi orice fel de stăpânire.
25 El trebuie să-mpărăţească,
Până când o să reuşească,
Pe-ai Săi vrăjmaşi, să îi adune
Şi-apoi, sub tălpi, să-i poată pune.
26 Vrăjmaşul care, negreşit,
La urmă, fi-va nimicit,
Doar moartea poate ca să fie,
Aşa precum Scriptura scrie.
27 Iată că Dumnezeu a pus –
Exact aşa precum a spus –
„Totul, sub ale Lui picioare”.
Dar să-nţeleagă fiecare,
Precum că tot I-a fost supus,
Dar nu şi Cel ce le-a adus,
În astă stare, de-a fi puse.
28 Când toate Îi vor fi supuse,
Atuncea, chiar şi Fiul Lui
Se va supune Tatălui,
Care, pe toate, le-a supus –
Exact aşa precum a spus –
Pentru ca astfel, Dumnezeu
Să fie totu-n toţi, mereu.
29 Altfel, ce fac cei botezaţi,
Pentru cei morţi, dragii mei fraţi?
Dacă cei morţi nu înviază,
Atunci, de ce se mai botează?
30 De ce-n primejdie apoi –
În orice clipă – suntem noi?
31 Sunt în primejdie, mereu,
Şi-n fiecare clipă, eu,
De moarte, simt, că sunt vânat.
Atât este de-adevărat
Lucrul acesta, fraţilor –
Şi-l spun, în faţa tuturor –
Pe cât este de-adevărat
Căci, pricină de lăudat,
În Domnul nost’, Iisus Hristos,
Îmi sunteţi voi, neîndoios.
32 Dacă – vorbind în felul lor,
Adică al oamenilor –
Eu, în Efes, când m-am aflat,
Cu fiare-avut-am de luptat;
Care mi-ar fi folosu-acum?
Căci dacă morţii, nicidecum,
Nu înviază, pot să zic
Că nu mai are rost, nimic.
Cel mai bun lucru ce-l avem
A-l face, este ca să bem
Şi să mâncăm. „Să chefuim,
Căci mâine, orişicum, murim”.
33 Dar eu vă zic, dragii mei fraţi,
Ca nu cumva să vă-nşelaţi:
„Tovărăşii rele”, se spune
Că „strică obiceiuri bune”.
34 Veniţi-vă, acum, în fire,
Treziţi-vă, din amorţire
Şi, ne-ncetat, să vă păziţi,
Ca să nu mai păcătuiţi!
Căci unii, dintre voi – zic eu –
Nu Îl cunosc pe Dumnezeu,
Iar lucrul pe cari vi l-am zis
E, spre ruşinea voastră, scris.”
35 „Dar, poate, întâmpla-se-va,
Că o să zică cineva:
„Cum înviază morţi-apoi?”,
Sau „Cu ce trup, se-ntorc, la noi?”
36 Nebun ce eşti! Află acum,
Că nu-nviază, nicidecum,
Ceea ce tu ai semănat,
Decât dacă bobul aflat
Sub brazda gliei învelit,
Mai înainte, a murit.
37 Când îţi arunci sămânţa-n glie,
Nu semeni trupul ce-o să fie,
Ci un grăunte mic numai:
Ori grâu, ori ce sămânţă ai.
38 În urmă, lucrul cel mai greu,
Are să-l facă Dumnezeu,
Căci El, un trup, are să-i dea,
Aşa precum Îi va plăcea.
Deci, îi va da grăuntelui,
Un trup, care va fi al lui.
39 Nu orice trup este la fel:
Căci unul este trupul cel
Care e dat oamenilor
Şi altu-al dobitoacelor;
Unul e trupul cel pe care
O pasăre, numai, îl are,
Şi altul este-al peştilor.
40 Vă spun dar, vouă, fraţilor,
Precum că sunt trupuri cereşti,
Dar sunt şi trupuri pământeşti.
41 Una e strălucirea care
Doar soarele, pe cer, o are;
Luna, în altfel, străluceşte,
Pe boltă-atunci când se iveşte;
Şi-apoi, al stelelor popor
Va străluci, în felul lor.
Chiar steaua deci, se dovedeşte –
Faţă de alta – că luceşte
Într-un alt fel – dragi fraţi ai mei –
Care este numai al ei.
42 Aşa este dar, fraţilor,
Şi cu-nvierea morţilor.
Trupul cu care – aţi văzut –
Că fiecare ne-am născut,
E semănat în putrezire,
Dar înviază-n nemurire.
43 El, în ocară-i, e semănat,
Însă, în slavă-i înviat.
Trupul, purtat de-orice fiinţă,
E semănat, în neputinţă,
Însă, atunci – la înviere –
El înviază, în putere.
44 E semănat în trup firesc,
Însă, va fi duhovnicesc.
Iată, e bine de ştiut,
Precum că dacă s-a făcut
Un trup, care este firesc,
Este şi-un trup duhovnicesc.
45 De-aceea, după cum s-a zis –
Iar, în Scriptură, este scris –
„Omul dintâi, cari s-a numit
Adam, când fost-a întocmit,
Un suflet viu, a fost făcut.”
Un alt Adam a apărut –
Al doilea – care, socotit,
A fost drept duh şi întocmit,
Să fie duhul dătător,
Apoi, de viaţă, tuturor.
46 Aş vrea ca să se ştie bine,
Precum că, mai întâi, ne vine
Doar ceea ce este firesc,
Şi-n urmă, ce-i duhovnicesc.
47 Omul dintâi s-a arătat
Că, din pământ, a fost luat.
De-aceea, el – în mod firesc –
Nu e decât om pământesc.
Al doilea om s-a dovedit,
Precum că e, din cer, venit.
48 Cei pământeşti, asemeni sânt,
Cu cel făcut doar din pământ,
Dar cei din cer se dovedesc,
La fel, cu Cel care-i ceresc.
49 Iar după cum noi am purtat,
Chipul celui ce-a fost luat
Din lutul de pe-acest pământ,
Plin de încredinţare sânt
Că vom purta, apoi, firesc,
Şi chipul Celui ce-i ceresc.
50 Vă spun un lucru, fraţii mei:
Carne şi sânge, nu sunt cei
Cari vor putea să moştenească
Împărăţia cea cerească,
A marelui nost’ Dumnezeu.
De-asemenea, vă mai spun eu,
Cum că nu poate putrezirea,
Să moştenească, nemurirea.
51 O taină, iată, îndrăznesc,
Acum, să vă dezvăluiesc:
Nu toţi urmează s-adormim,
Însă, schimbaţi, avem să fim,
52 Într-o clipită, fiecare,
Când va fi ultima chemare,
A trâmbiţei. Ea va suna,
Şi morţii se vor aduna,
Căci au să-nvie-n nemurire
Ne mai supuşi la putrezire;
Iar noi, ceilalţi, dragii mei fraţi,
Pe loc, avem a fi schimbaţi.
53 Căci trebuie, precum v-am spus,
Ca al nost’ trup – ce e supus,
Până acum, la putrezire –
Să se îmbrace-n nemurire.
54 Când acest trup, ce este pus
La putrezire-a fi supus,
Se va-mbrăca-n neputrezire,
Şi când, ăst trup – care, din fire,
Fusese slab şi trecător –
Va deveni nemuritor,
Să ştiţi, atunci, că se-mplineşte
Cuvântul cari, astfel, vorbeşte:
„Iată că moartea-i biruită –
De biruinţă-i înghiţită.
55 Unde îţi este boldul, moarte,
Şi cine o să ţi-l mai poarte?”
56 Al morţii bold s-a dovedit
A fi păcatul, negreşit;
Iar Legea este cea prin care,
Acest păcat, putere, are.
57 Dar mulţumiri fie, mereu,
Aduse, pentru Dumnezeu,
Cari, biruinţă, ne-ncetat –
Prin Domnul nost’, Iisus – ne-a dat.
58 De-aceea, vă îndemn, dragi fraţi,
Ca, neclintiţi şi tari, să staţi;
În lucrul Domnului, apoi,
Necontenit, sporiţi dar, voi,
Pentru că astă osteneală
Nu-i în zadar, fără-ndoială.”