1 „Referitor la ce mi-aţi scris,
Iată ce aş avea de zis:
Omul să nu se-atingă-i bine,
De o femeie – după mine.
2 Doresc, totuşi, ca să se ştie,
Că doar din pricini de curvie –
Ca să nu cadă în păcat –
Să aibă oricare bărbat,
Nevasta lui. De-asemenea,
Orice femeia va avea,
Bărbatul ei dar, negreşit.
3 Cel care e căsătorit,
Să-şi facă a s-a datorie
De soţ, faţă de-a lui soţie.
Soaţa, apoi, faţă de el,
Trebuie-a face tot la fel.
4 Nevasta, peste trupul ei,
Nu stăpâneşte – dragii mei –
Ci stăpâneşte-al ei bărbat.
La fel, cu soţul, s-a-ntâmplat:
Nu-i el stăpânul trupului –
Stăpână, e nevasta lui.
5 Aminte dar, luaţi cu toţi:
De datoriile de soţi,
Nu vă lipsiţi – fără-ndoială –
Decât prin bună învoială,
Când, postul, vreţi să-l împliniţi
Şi-n rugăciune, stăruiţi.
Apoi, să nu vă separaţi,
Ci, iarăşi, să vă-mpreunaţi,
Ca nu cumva să reuşească,
Satana, să vă ispitească
Din pricină că voi – din fire –
Lipsiţi sunteţi, de stăpânire.
6 Lucrul acesta, eu vi-l spun
Cu-ngăduinţă; nu îl pun,
Ca pe-o poruncă, pentru voi.
7 Aş vrea, ca toţi să fiţi, apoi,
Exact aşa precum sunt eu.
Dar ştiu că, de la Dumnezeu,
Un dar, primeşte fiecare.
Astfel, cu darul ce îl are,
Unu-ntr-un fel are să fie,
Altu-n alt fel o să se ţie.
8 Celor ce-s ne-nsuraţi, la voi –
Şi văduvelor, mai apoi –
Le spun că este foarte bine
Dacă rămân, aşa, ca mine.
9 De nu pot să se stăpânească,
Atunci, să se căsătorească.
Mai bine se căsătoresc,
Decât să ardă-i sfătuiesc.
10 Celor căsătoriţi, nu eu
Le poruncesc, ci Dumnezeu,
Ca o nevastă, niciodat’,
Să nu-şi lase, al ei bărbat.
11 (Femeia, care-i despărţită,
Să se mărite, e oprită;
Sau dacă, singură, nu-i place,
Cu al ei soţ să se împace.)
La fel, bărbatul e oprit
Ca, soaţa, să-şi fi părăsit.”
12 „La ceilalţi, iată, le spun eu –
Nu le vorbeşte Dumnezeu:
Atuncea când un frate are,
Alături, o soţie, care,
Necredincioasă, se vădeşte –
Şi dacă ea, cu el, voieşte
Ca, împreună, să trăiască –
Acesta să n-o părăsească.
13 Când un bărbat, femeia are
Alăturea, drept soţ – şi care,
Necredincios, se dovedeşte,
Însă, bărbatul ei doreşte
Ca împreună să trăiască –
Femeia să nu-l părăsească.
14 Bărbatul cel necredincios,
Sfinţit este, neîndoios,
Prin faptul că, nevasta lui
E credincioasă, Domnului.
La fel, e cu soţia care
Necredincioasă-i: şi ea are
A fi sfinţită – dragii mei –
Prin cel care-i bărbatul ei.
Altfel, copiii voşti’ – dragi fraţi –
Ar fi, cu toţii, necuraţi.
Acum, însă – pentru părinţi –
Copiii voştri, toţi, sunt sfinţi.
15 Când cel necredincios doreşte
Să se despartă, nu-l opreşte
Nimic, ci poate să o facă.
În astă-mprejurare – dacă
Aşa doreşte – negreşit,
Nu va putea a fi oprit.
Sora sau fratele, apoi,
Nu sunt legaţi – să ştiţi şi voi.
16 Căci poate, oare, ca să ştie
Aceea care e soţie,
Dacă, prin ea, nu-i socotit
Şi soţul ei, drept mântuit?
Sau poate soţul ca să ştie,
Dacă, prin el, a lui soţie
Nu va ajunge socotită,
Şi ea, a fi drept mântuită?”
17 „În colo, vreau ca fiecare
Să îşi păstreze starea-n care
A fost, de Domnul, aşezat,
Atuncea când a fost chemat.
Aceasta e o rânduială,
Pe care – fără îndoială –
Eu, peste tot, am aşezat-o
Şi, în Biserici, am lăsat-o.
18 Dacă un om a fost chemat,
Pe când era-mprejur tăiat,
Va trebui ca, negreşit,
Tăiat, să fie socotit.
Dacă un om a fost chemat,
Pe când fusese netăiat,
Să nu se taie împrejur.
19 Tăierea – printre cei din jur –
Sau netăierea, eu vă zic
Precum că nu este nimic.
Poruncile lui Dumnezeu,
Păzite trebuiesc, mereu,
Căci importante, pe pământ,
Numai cuvintele Lui sânt.
20 De-aceea, spun că fiecare
Rămâne-va-n acea chemare,
În cari, ‘nainte, s-a aflat,
Atuncea când a fost chemat.
21 Ai fost chemat, când rob erai?
Nelinişte, tu să nu ai;
Dar dacă poţi, să foloseşti
Prilejul, să te slobozeşti.
22 Căci robul care e chemat,
În Domnul, e considerat
Un slobozit al Domnului.
Cel slobod – cari, la rândul lui,
Pe vremea când a fost chemat,
Ca şi om liber s-a aflat –
Acum ajuns-a, ne-ndoios,
Să fie rob al lui Hristos.
23 Voi, cu un preţ, dragii mei fraţi,
Să ştiţi, că fost-aţi cumpăraţi;
Deci, nu vă faceţi, fraţilor,
Acuma, robi, oamenilor.
24 Ci voi rămâneţi, tot mereu,
Alăturea de Dumnezeu,
În starea-n care v-aţi aflat,
În vremea-n care v-a chemat.”
25 „În rândurile următoare,
Vă scriu de fetele fecioare.
Nu am porunci ca să le dau,
Din partea Domnului, dar vreau,
Ca totuşi, să le-aduc un sfat,
Ca unul care-a căpătat,
Din partea Domnului, har, care
Mă face vrednic de crezare.
26 Iată, acum dar – după mine –
Ceea ce cred că este bine:
În aste vremi, de strâmtorare,
Eu mă gândesc că, fiecare,
Neîncetat, să se vegheze,
Şi-aşa cum e, să se păstreze.
27 De o nevastă, eşti legat?
Să nu-ncerci a fi dezlegat.
Nu eşti legat, de soaţa ta?
Atunci – nevastă – nu-ţi căta.
28 Dacă te-nsori, n-ai să greşeşti,
Pentru că nu păcătuieşti;
Şi nici fecioara nu greşeşte,
Atunci când se căsătoreşte.
Ştiu că fiinţele acele,
Necazuri, au să aibă ele;
Căci dacă te căsătoreşti
Ai şi necazuri pământeşti.
De-acestea, eu am încercat,
Ca să vă cruţ, prin al meu sfat.
29 Iată ce vreau eu, fraţilor,
Să vă spun vouă, tuturor:
Aşa precum am constatat,
De-acuma, timpul s-a scurtat.
Spun lucru-acesta, pentru cei
Cari au soţii, pentru ca ei,
De-acum, să fie-asemenea,
De parcă nici nu le-ar avea;
30 Îl spun şi pentru-aceia care,
Acuma plâng, plini de-ntristare,
Căci ca şi cum n-ar plânge – ei –
Să fie; îl spun pentru cei
Care sunt plini de bucurie,
Pentru ca ei, aşa, să fie,
De parcă nu s-ar bucura;
Acel care va cumpăra
Să fie-asemeni celui care,
Nimic, în stăpânire, n-are;
31 Îl spun celor cari folosesc
Această lume, căci doresc
A fi, de parcă n-ar putea,
Folos, din lume, a avea.
Căci chipul lumii – fraţilor –
E un chip lesne trecător.
32 Eu aş dori, însă, ca voi
Să fiţi fără de griji apoi.
Cel care nu-i căsătorit,
Să se-ngrijească, negreşit,
De lucrurile Domnului,
Spre-a fi, mereu, pe placul Lui.
33 Însă vă spun: acel bărbat
Care se află însurat,
Va căuta, mereu, o cale,
Spre-a-i fi pe plac, nevestei sale.
34 Deosebire se arată,
Între femeia măritată
Şi între cea cari, bunăoară,
Se află-n stare de fecioară.
Cea care nu s-a măritat,
Va îngriji, neîncetat,
De lucrurile Domnului –
Voind a fi pe placul Lui –
Cu trup şi duh fiind, mereu,
Sfântă, doar pentru Dumnezeu.
Cea măritată, însă, este –
De lucrurile lumi-aceste –
Preocupată, ne-ncetat,
Să-i placă la al ei bărbat.
35 Aceste lucruri – după mine –
Le-am spus doar, spre al vostru bine,
Pentru că nu vreau, nicidecum,
Ca să vă prind, în laţ, acum.
V-am spus, să ştiţi că, e frumos,
Să Îi slujiţi, neîndoios –
Fără de piedici – Domnului,
Pentru a fi, pe placul Lui.
36 Dar, dacă crede cineva,
Că este ruşinos, cumva,
Ca fata pe cari el o are,
Să treacă de a vârstei floare –
Dacă nevoia aşa cere –
Să facă după a sa vrere,
Pentru că nu păcătuieşte,
În caz că o căsătoreşte.
37 Atuncea când cineva are
Să ia o hotărâre tare –
Şi nu se simte nevoit,
Căci este slobod, negreşit,
Să facă după cum va vrea,
Şi-n inimă, o să îşi ia
O hotărâre, bunăoară –
De a-şi păstra fata, fecioară,
Poate să fie-ncredinţat
Că-i bine cum a procedat.
38 Acuma, trebuie ştiut,
Precum că bine a făcut
Şi cel ce şi-a căsătorit
Fata, căci nici el n-a greşit.
Dar cel cari n-a fost obligat –
Şi fata, nu şi-a măritat –
Acela pare – după mine –
Că a făcut, cu mult mai bine.
39 Femeia care-i măritată,
De-al ei bărbat, este legată,
Neîncetat, de către Lege,
Cât va trăi el – se-nţelege.
Apoi – când soţul i-a murit –
E liberă şi – negreşit –
Poate să se mărite iară,
Însă, în Domnul, nu afară.
40 Dar cred – după părerea mea –
Precum că o să fie ea,
Cu mult mai mult, mai fericită,
Dacă apoi, nu se mărită,
Ci va rămâne-aşa cum este.
V-am spus, acum, toate aceste –
Căci după cum gândesc – şi eu
Am Duhul, de la Dumnezeu.”