1 „Pavel, chemat spre a fi pus,
Apostol, în Hristos Iisus –
Precum voit-a Dumnezeu –
Şi Timotei, fratele meu,
Către Biserica pe care,
Al nostru Dumnezeu o are
Pe al Corintului pământ,
Şi către sfinţii care sânt,
Pe-acel meleag îndepărtat,
Care, Ahaia, e chemat:
2 Harul şi pacea, tot mereu,
Să vi-o dea Tatăl, Dumnezeu,
Şi-al nostru Domn, Hristos Iisus,
Care se află-n ceruri, sus!”
3 „Vreau, Dumnezeu, pentru vecie,
Ca, binecuvântat, să fie –
El, Tatăl Domnului Iisus,
El, Dumnezeul Cel de Sus,
Părinte-al îndurărilor
Şi Domn al mângâierilor,
4 Cel care mângâie, mereu,
Când, în necaz, ne este greu,
Pentru ca să putem şi noi,
Să-i mângâiem pe alţi-apoi,
Precum şi El ne-a mângâiat,
Când, în nevoie, ne-am aflat;
5 Căci după cum, neîndoios,
De suferinţa lui Hristos,
Parte avem, din belşug, noi,
Tot prin Hristos, avem apoi,
Parte, de multă mângâiere
Şi alinare, în durere.
6 Dacă-n necaz suntem aflaţi
Noi, astăzi – dragii noştri fraţi –
Suntem, pentru ca voi să fiţi
Şi mângâiaţi, şi mântuiţi.
Când mângâiaţi suntem apoi –
Să ştiţi că suntem pentru voi –
Ca să puteţi fi mângâiaţi,
Că suferiţi şi că răbdaţi,
Aceleaşi rele, ca şi noi.
7 Nădejdea noastră – pentru voi –
E neclintită. Am văzut,
Precum că, parte, aţi avut,
De suferinţe şi durere;
De-aceea, şi de mângâiere –
Iată – suntem încredinţaţi,
Că parte-aveţi şi voi, dragi fraţi.
8 Într-adevăr dar – fraţilor –
Vă spunem vouă, tuturor,
Căci nu dorim ca să nu ştiţi,
Că-n Asia, am fost loviţi,
De un necaz atât de mare,
Care ne-a apăsat mai tare
Decât puteam noi să răbdăm,
Încât, nădejde să scăpăm
Cu viaţă, nu am mai avut.
9 Ba mai mult, încă, am crezut
Că este timpul să murim.
Pentru că trebuia să ştim,
Încredere, s-avem apoi,
În Dumnezeu, şi nu în noi,
Căci El are, în mână, sorţii
Şi poate să-nvieze morţii.
10 Iată că El ne-a izbăvit,
Iar moartea nu ne-a mai lovit;
Şi-avem nădejde că, de-acum,
Încă un timp, pe-al vieţii drum,
De noi, are să se-ngrijească
Şi are să ne izbăvească.
11 Voi înşivă puteţi apoi,
Ca să ne ajutaţi, pe noi,
Cu rugăciunile – dragi fraţi –
Pe care o să le-nălţaţi,
Căci noi primit-am îndurare,
Prin rugile acelea care,
De cei mai mulţi, au fost făcute,
Spre a fi ele prefăcute
Într-un prilej, prin cari, voim,
Lui Dumnezeu, să-I mulţumim.”
12 „Lauda noastră este dată,
De mărturia arătată,
De-al nostru cuget, ne-ncetat,
Pentru că-n lume, ne-am purtat –
Şi mai ales, faţă de voi –
Cu o sfinţenie care-apoi,
Vine din inimi ce-s curate
Şi cari, de Dumnezeu, sunt date,
Pentru că nu ne-am bizuit
Pe-nţelepciunea ce-a venit
Din lume, ci pe harul care,
Al nostru Dumnezeu îl are.
13 Nu v-am scris, altceva, nimic,
Afară doar de ce, eu zic,
Că voi cunoaşteţi şi citiţi –
Şi trag nădejdea ca să ştiţi,
Pân’ la sfârşit. Aţi şi văzut –
14 Şi-n parte, chiar aţi cunoscut –
Căci laudă, vă suntem noi,
Precum o să ne fiţi şi voi
Motiv de laudă, nespus,
În ziua Domnului Iisus.
15 În astă-ncredinţare-am vrut,
Să vin, ca voi să fi avut,
În felu-acesta, aşadar –
Atuncea – un al doilea har.
16 Dacă, la voi, aş fi venit –
În urmă – cred că, negreşit,
Spre Macedonia, porneam,
Iar de acolo, mă-ntorceam,
Iarăşi, la voi, ca după-aceea,
Să mă conduceţi, spre Iudeea.
17 Când am luat, în gândul meu,
Această hotărâre, eu,
Credeţi că nu am cugetat-o
Şi uşuratic am luat-o?
Sau hotărârile pe care
Le iau mereu, credeţi voi, oare,
Că-n felul lumii, le-am luat,
Doar pentru a se fi aflat
Atât „Da, da”, în vorba mea,
Cât şi, „Nu, nu”, de-asemenea?
18 Dar, credincios e Dumnezeu
Şi martor îmi este, mereu,
Cum că vorbirea noastră-apoi,
Ce-am folosit-o pentru voi,
Nu a cuprins, nicicând, în ea,
Şi „Da” şi „Nu”, de-asemenea.
19 Căci Fiul Tatălui de Sus –
Al nostru Domn, Hristos Iisus –
Cari fost-a propovăduit,
În al vost’ mijloc, negreşit
Prin mine şi prin Timotei
Şi prin Silvan deci – dragii mei –
N-a fost şi „da” şi „nu”, vreodat’,
Ci El, doar „da”, S-a arătat.
20 Iată căci ceea ce, mereu,
Făgăduit-a Dumnezeu,
Făgăduinţele acele –
Oricât de multe ar fi ele –
În El sunt „da”, necontenit.
Astfel, şi „Aminul” rostit,
De noi, prin El, e spus, mereu,
Spre a-L slăvi, pe Dumnezeu.
21 Acela care ne adună
Şi ne-ntăreşte împreună,
Ca să ne ungă în Hristos,
E Dumnezeu, neîndoios.
22 El este Cel ce ne-a iubit
Şi-n urmă, ne-a pecetluit,
Punând, în inima oricui,
Apoi, arvuna Duhului.”
23 „Martor, Îl iau, pe Dumnezeu,
În faţa sufletului meu,
Că, la Corint, nu am venit,
Căci să vă cruţ, eu am dorit.
24 Nu vreau să creadă cineva,
Că, stăpânire, am avea –
Peste credinţa voastră – noi.
Dar, împreună, vrem apoi,
Ca să lucrăm, fără-ncetare,
La bucuria voastră mare,
Pentru că voi – dragii mei fraţi –
Tari, în credinţă, ştiţi să staţi.”