1 „Am hotărât, în mine-apoi,
Că n-am să mă întorc, la voi,
Acuma, plin de întristare.
2 Căci dacă vă-ntristez eu, oare,
Atunci, mă-ntreb şi mă socot,
Că de la cine am să pot,
Să mai aştept, ca să îmi vie,
Şi mie-apoi, o bucurie,
Doar dacă nu, de la cel care,
Eu i-am adus, vreo întristare?
3 De-aceea-n acest fel v-am scris,
Pentru că-n gândul meu, mi-am zis,
Precum că, la venirea mea,
Nu vreau, ca parte, a avea,
Cumva, apoi, de întristare,
Tocmai de la aceia care
Ar trebui ca, bucurie,
Să poată a-mi aduce, mie.
Însă, referitor la voi,
Încredinţat sunt eu apoi,
Precum că bucuria mea,
Şi-a voastră e, de-asemenea.
4 Multă mâhnire, am avut,
În suflet, când am aşternut
Aceste rânduri, pentru voi,
Şi, strânsă, mi-am simţit apoi,
Inima mea; iar ochii mei,
Scăldaţi în lacrimi, fost-au ei.
Să nu credeţi că urmăresc
Să vă-ntristez, căci eu doresc,
Ca dragostea, nespus de mare,
Ce-o am – faţă de fiecare –
Să poată fi văzută-apoi,
De fiecare dintre voi.”
5 „Dacă s-a întâmplat, cumva,
Ca să ajungă cineva,
O pricină de întristare,
Acela, pentru fiecare,
A fost o pricină – vezi bine –
Şi, nicidecum, doar pentru mine,
Pentru că acel om, apoi,
V-a întristat chiar şi pe voi –
Măcar în parte, vreau să zic,
Ca să nu spun mai mult, nimic.
6 Destul îi e acuma, iată,
Pedeapsa care a fost dată
Pentru acel om, mai apoi,
De către cei mai mulţi din voi.
7 Acum, e bine să-l iertaţi
Şi-i bine să îl mângâiaţi,
Ca nu cumva, mâhnirea-i mare
S-ajungă-apoi să îl doboare.
8 De-aceea zic – dragii mei fraţi –
Că dragoste, să-i arătaţi.
9 Scrisoarea mea, gândesc, că are
Ca să vă pună la-ncercare,
Pentru că vreau să văd de ştiţi,
În toate-ascultători, să fiţi.
10 Pe cel pe care-l iertaţi voi,
Am să îl iert şi eu apoi.
Într-adevăr, ce-am iertat eu,
Iertat-am pentru voi, mereu,
Spre-a fi iertate, ne-ndoios,
În faţa Domnului Hristos,
11 Ca nu cumva, Satan, apoi,
Câştig să aibă, de la noi –
Căci ştim ceea ce urmăreşte
Şi ştim ce planuri, el urzeşte.
12 Când, pentru Evanghelia care
Domnul Iisus Hristos o are,
La Troua-n urmă, am sosit,
Cu toate că am dobândit
O înlesnire – cum v-am zis –
Şi-o uşă-n Domnul s-a deschis,
13 Nu am avut, în duhul meu,
Un strop de linişte, căci eu,
Pe al meu frate, Tit numit,
Acolo, nu l-am întâlnit.
De-aceea, de la fraţi, îndat’,
Eu, ziua bună, mi-am luat,
Fără zăbavă, şi-am pornit
Spre Macedonia, zorit.”
14 „Să-I mulţumim, lui Dumnezeu,
Care ne poartă, tot mereu,
În carul Său – neîndoios –
De biruinţă, în Hristos,
Şi care-n orice loc, prin noi,
Îşi răspândeşte, mai apoi,
Mireasma cunoştinţei lui
Şi a ştiinţei Domnului.
15 În faţă – noi – la Dumnezeu,
Într-adevăr, suntem, mereu,
Mireasma care, ne-ndoios,
E răspândită de Hristos,
Printre cei care, pe pământ,
Pe calea mântuirii, sânt
Şi, totodat’, printre cei care
Sunt pe-a pierzaniei cărare:
16 Pentru aceştia-i o mireasmă –
Sau mai de grabă, o miasmă –
Care le vine, dinspre moarte
Şi, către ea, are să-i poarte,
În timp ce, pentru ceilalţi, iată,
Este mireasma minunată,
A cerului de dimineaţă,
Venind din viaţă, înspre viaţă.
Şi, cine, oare, e de-ajuns,
Pentru-acest lucru nepătruns?
17 Noi nu stricăm acel Cuvânt,
Al Dumnezeului Cel Sfânt –
Aşa după cum, bine ştim,
Că fac mulţi alţii – ci vorbim
Cuvintele lui Dumnezeu –
Din partea Lui – şezând mereu,
În faţa Sa, neîndoios.
Astfel vorbim noi, în Hristos,
Având, de fiecare dată –
În piepturi – inima curată.”