3
„Credeţi, cumva, că încercăm
Ca, singuri, să ne lăudăm?
Sau, trebuinţă, avem oare,
De vreo epistolă, prin care,
S-ajungem lăudaţi apoi,
De către voi, sau printre voi?
Voi toţi – şi-mparte, fiecare –
Sunteţi epistola pe care,
În inimă, ne-am scris-o noi,
Epistola care, apoi,
Citită e şi cunoscută,
De către toţi fiind ştiută.
De-aceea, zic – dragii mei fraţi –
Ca voi, cu toţi, să v-arătaţi
Drept o epistolă, pe care,
Domnul Iisus Hristos o are,
Scrisă de noi, fără-ndoială –
Cei ce-L slujim – fără cerneală,
Ci doar prin Duhul dat, mereu,
De către viul Dumnezeu,
Şi nu pe table, ce-s vădite
A fi din pietre-alcătuite,
Ci scrise sunt, pe table, care
Inimi de carne-s, fiecare.
Credem aceasta, tot mereu,
Noi – prin Hristos – în Dumnezeu.
Nu că noi înşine apoi,
Suntem în stare ca, prin noi,
S-ajungem să gândim ceva,
Ce vine de la noi, cumva;
Priceperea noastră, mereu,
Ne vine de la Dumnezeu,
Cari ne-a făcut, pe fiecare
Din noi, să ne simţim în stare,
A fi slujbaşi, pe-acest pământ,
Pentru al Său nou legământ,
Aflaţi nu-n slujba slovei lui,
Ci în acea a Duhului;
Pentru că Duhul, bunăoară,
Dă viaţă, dar slova omoară.”
„Acuma, dacă slova care –
S-aducă moartea – e în stare,
A fost, în piatră-adânc, săpată,
Fiind de slavă-ncununată –
Încât, fiii lui Israel
Nu au putut privi, defel,
La Moise, pentru că avea
O faţă, care strălucea
Cu o lucire trecătoare –
Atuncea, n-o să fie, oare,
Încununată slujba Lui –
Adică cea a Duhului –
Cu slava cea nepieritoare?
Când slujba, cea aducătoare
Doar de osândă, e slăvită,
Cu cât mai mult e depăşită –
În slavă – cea cari, peste fire,
Aduce-va neprihănire?
10 Se poate spune, cu credinţă,
Din punctu-acesta de privinţă,
Că ceea ce a fost slăvit,
N-a fost, de fapt, căci s-a vădit
Precum că slava cea trecută,
Cu mult, acum, e întrecută.
11 Într-adevăr dar, fraţilor,
Dacă ceea ce-i trecător
Era de slavă-ncununat,
Cu cât mai mult, va fi-nălţat –
Fiind de slavă-nvăluit –
Ceva ce nu va fi pierit,
Ceva ce e netrecător!
12 Fiindcă, dacă – fraţilor –
Avem aşa nădejde, noi
Lucrăm cu îndrăzneală-apoi;
13 Şi nu facem, precum făcea
Moise, atunci când îşi punea,
Peste-a lui faţă, o maramă,
Ca nu cumva – de bună seamă –
Să poată a privi la el
Întreg neamul lui Israel,
Ca să nu vadă, ce sfârşit,
Are să fie hărăzit
Pentru ceva ce-i trecător.
14 Însă, acel întreg popor,
La minte, s-a vădit greoi
Şi, până astăzi – pân’ la noi –
Când se citeşte un fragment,
Aflat în Vechiul Testament,
Acea maramă, arătată,
Rămâne tot neridicată,
Pentru că ea, doar în Hristos,
E-nlăturată, ne-ndoios.
15 Da, până azi, când se citeşte
Din Moise, ea se dovedeşte
A fi marama – fraţilor –
Aflată pe inima lor.
16 Dar, ori de câte ori, apoi,
Unul se-ntoarce înapoi,
La Domnul, ea e ridicată
Atunci, de fiecare dată.
17 Căci Domnul este Duh, iar unde,
Duhul lui Dumnezeu pătrunde,
Acolo-ndată, negreşit,
Şi slobozenia a venit.
18 Cu feţele, noi ne găsim,
Descoperite, şi privim
Ca în oglindă, slava care,
Marele nostru Domn o are,
Şi-ntr-o clipită-apoi – dragi fraţi –
În chipul Lui, vom fi schimbaţi,
Umblând, mereu, în slava Lui,
Purtaţi de Duhul Domnului.”