1 „Deci, dacă slujba căpătată,
După-ndurarea arătată
Nouă, acuma, o avem,
De oboseală, nu cădem.
2 Noi lepădat-am, fiecare,
Acele meşteşuguri care
Sunt ruşinoase – negreşit –
Şi cari, ascunse, s-au vădit;
Cu vicleşug, noi nu umblăm,
Căci nu voim ca să stricăm,
Cumva, Acel Cuvânt, pe care,
Al nostru Dumnezeu Îl are,
Ci doar, prin adevăr, apoi,
Vrednici ajuns-am a fi noi,
Ca să putem, primiţi, să fim,
De orice cuget, când vorbim –
În orice loc şi orişicui –
Şezând în faţa Domnului.
3 Căci Evanghelia-mpărtăşită
De noi, este acoperită,
Numai pentru aceia care
Sunt pe-a pierzaniei cărare,
4 A căror minte, dovedită
Necredincioasă, e orbită,
De dumnezeul cel pe care,
Acum, al nostru veac îl are,
Ca să nu vadă, luminând,
Lumina blândă, izvorând
Din Evanghelia lui Hristos –
A Celui care, ne-ndoios,
A fost, e, şi va fi mereu,
Chipul ce-L are Dumnezeu.
5 Căci nu ne propovăduim
Pe noi, atuncea când vorbim;
Pe Domnul nost’, Hristos Iisus,
Noi Îl vestim – precum am spus –
Şi, robi ajuns-am a fi noi,
Puşi în Iisus, doar pentru voi.
6 Căci Dumnezeu, Cel care-a zis –
Precum e, în Scriptură, scris –
Luminii, ca „să lumineze
Şi, bezna, să o-ndepărteze”,
În inimă, ne-a luminat,
Ca noi să fim, neîncetat,
În aşa fel, încât, mereu,
Lumina, de la Dumnezeu –
Lumina cunoştinţei Lui
Şi-a slavei Dumnezeului
Care se află-n ceruri, sus –
Să strălucească, în Iisus,
Să-I lumineze a Sa faţă,
Ca zorile, dând lumii, viaţă.”
7 „Comoara, ce o căpătăm,
În vas de lut, noi o purtăm,
Căci vrem, puterea dobândită –
Şi care-i nemaipomenită –
Să fie de la Dumnezeu,
Nu de la noi. Ne este greu,
8 Pentru că suntem încolţiţi,
În fel şi chip, şi hăituiţi,
Dar nu suntem în strâmtorare.
Atunci când este fiecare,
Într-o grea cumpănă – să ştiţi –
Nu suntem deznădăjduiţi.
9 Chiar prigoniţi, de-ajungem noi,
Nu suntem părăsiţi apoi;
Când jos, ne pomenim trântiţi,
De moarte, nu suntem loviţi.
10 În trupul nost’, purtăm supus,
Mereu, a Domnului Iisus
Ucidere, ca mai apoi,
Şi viaţa Lui să fie-n noi.
11 Căci noi, cei vii, suntem vânaţi,
Mereu, spre a fi, morţii, daţi;
Iar pricina este Iisus,
Ca viaţa Lui – precum v-am spus –
Să se arate – fraţilor –
În trupul nostru, muritor.
12 Moartea lucrează dar, în noi,
În timp ce viaţa e în voi.
13 Fiindcă în credinţă-avem
Acelaşi duh, şi noi putem
Ca să vorbim, căci am crezut
La fel precum s-a petrecut
În lumea veche, când s-a zis
Şi, în Scripturi, apoi, s-a scris,
Că „Am crezut şi am vorbit”.
14 Din toate câte le-am trăit,
Noi ştim că Tatăl Cel de Sus,
Care pe-al nostru Domn, Iisus,
Dintre cei morţi, L-a ridicat,
La urmă ne va fi-nviat,
Din moarte, şi pe noi, la fel,
Şi împreună stând, cu El,
O să ne-nfăţişăm apoi,
Şi însoţiţi vom fi, de voi.
15 Aceste lucruri se vădesc
Că spre folosul vost’ muncesc,
Pentru ca darul căpătat,
Prin mulţi, să facă, ne-ncetat,
Ca mulţumirile să crească,
În număr, şi să se sporească,
Spre lauda lui Dumnezeu
Şi pentru slava Lui, mereu.”
16 „De-aceea, fără îndoială,
Noi nu cădem de oboseală.
Chiar dacă omul exterior
Se trece-ncet, cel interior,
Din zi în zi, se înnoieşte
Şi, tot mai tare, se vădeşte.
17 Căci întristările pe care
Le-avem, o clipă, fiecare,
Au să lucreze, pentru noi,
O slavă veşnică apoi,
18 Pentru că noi nu ne uităm
La ce se vede, ci cătăm
La lucrurile nevăzute;
Căci cele ce pot fi văzute,
Sunt lucrurile pieritoare,
Pe când, cele nemuritoare,
Cari veşnice se dovedesc,
Acum, încă, nu se zăresc.”