1 „Eu, Pavel dar, vă rog frumos,
Prin bunătatea lui Hristos
Şi prin blândeţea Lui, cea mare –
Eu, „îndrăzneţ, din depărtare
În contra voastră, dar smerit,
Atunci când sunt, la voi, sosit” –
2 Să nu mă faceţi, aşa dar,
Când am să fiu de faţă iar,
Ca să alerg la îndrăzneală,
Pe care-apoi – fără-ndoială –
În contra unora, voiesc,
Atuncea să o folosesc,
Căci îşi închipuie – dragi fraţi –
Precum că noi suntem mânaţi,
De firea noastră, pământească.
3 Trăim, în firea cea lumească,
Însă nu ne luptăm – să ştiţi –
Fiind, de ea, călăuziţi.
Aşa că, armele cu care
Luptăm, acuma, fiecare,
Nu sunt, acestei firi, supuse,
Căci nu-s, de pe pământ, aduse;
4 Ci ele-s arme întărite
De Dumnezeu şi pregătite,
Mereu, să fie în măsură,
Să surpe orice-ntăritură.
5 Noi răsturnăm, necontenit,
Tot ceea ce s-a izvodit
În minţile oamenilor
Şi orice înălţime-a lor
Care-mpotrivă-i stă, mereu,
Cunoaşterii lui Dumnezeu;
Şi orice gând – neîndoios –
Rob, ascultării lui Hristos,
Dorim ca să îl facem noi.
6 Îndată ce sfârşi-veţi voi
Cu ascultarea, vreau să ştiţi,
Că suntem gata, pregătiţi,
Să-l pedepsim, pe fiecare,
Pentru a lui neascultare.
7 Vreau să vă-ntreb, dragii mei fraţi:
La-nfăţişare, vă uitaţi?
Dacă va crede cineva,
Că „este-al lui Hristos”, cumva,
Să aibă în vedere-apoi,
Că tot ai Lui, suntem şi noi.
8 Eu, să mă laud, aş putea,
Mai mult, cu stăpânirea mea,
Dată de Domnul, peste voi,
Pentru zidirea voastră-apoi.
Dacă aş face-o, să ştiţi bine,
Precum că nu mi-ar fi ruşine.
9 V-am zis aşa, ca nu cumva,
Să-nfricoşez, pe cineva,
Cu o epistolă de-a mea,
Prin ce se află scris în ea.
10 „De fapt”, spun ei, „ceea ce-a zis
Şi, prin epistole, ne-a scris,
Sunt lucruri, de putere, pline,
Cu greutate. Dar, ştim bine,
Că dacă el însuşi, apoi,
O să se afle printre noi,
E moale, şi-n cuvântul lui,
Vedem că, greutate, nu-i.”
11 Cel cari, astfel, ne-a judecat,
Să fie bine-ncredinţat,
Că tot aşa cum scriem, noi
Ne vom purta şi când, la voi,
Avem, de faţă, ca să fim.
Aşa precum, să scriem, ştim –
Departe-atunci când ne aflăm –
La fel, vom şti să ne purtăm,
În fapte, când sosim, apoi,
Faţă în faţă, stând, cu voi!”
12 „Desigur – fără îndoială –
N-avem aşa o îndrăzneală,
Ca să ne punem cu acei
Care se laudă. Dar ei,
Pentru că, singuri, se măsoară,
Doar prin ei înşişi, bunăoară,
Prin acest fapt, sunt dovediţi
Că de pricepere-s lipsiţi.
13 Noi, însă, nu ne lăudăm –
Şi nici măcar nu încercăm –
Peste măsura ce-o avem,
Căci laude-a primi, putem
Doar în măsura însemnată
De Dumnezeu şi aşezată
Câmpului nostru, ca apoi,
Astfel, s-ajungem pân’ la voi.
14 Nu ne întindem, în zadar –
Acuma – nici prea mult noi dar –
De parcă n-am ajuns la voi –
Pentru că ştim bine, apoi,
Că-n Evanghelia lui Hristos,
Ne-aflăm la voi, neîndoios.
15 Nu încercăm, în faţa voastră,
Apoi, peste măsura noastră,
Ca să ne lăudăm, cumva,
Cu ce-a trudit altcineva.
Nădăjduim că dacă creşte
Credinţa voastră, se lărgeşte
Şi câmpul nost’, de lucru-apoi,
Pe care, îl avem, la voi.
16 Că vom putea atuncea – ştim –
Ca Evanghelia, s-o vestim
Şi în ţinuturile care
Le-aveţi, dincolo de hotare,
Fără ca să pătrundem noi,
În lucrul altuia apoi,
Căci nu vrem să ne lăudăm,
De-a gata, când, ceva, luăm.
17 Ci „când doreşte cineva,
Ca să se laude, cumva,
Are să-i fie-ngăduit,
Numai în Domnul, negreşit.”
18 Căci nu este primit acel
Care se laudă, ci cel
Care, de Domnul, ne-ncetat,
Are să fie lăudat.”