1 „E de prisos – după cum ştiu –
Acuma, ca să vă mai scriu,
Din nou, despre acea lucrare,
De strângere de ajutoare,
Prin care, vrem să încercăm,
Pe sfinţi, ca să îi ajutăm.
2 Ştiu că aveţi bunăvoinţă,
Pentru că ea îmi dă putinţă,
Ca-n Macedonia, apoi,
Să mă pot lăuda, cu voi,
Că, în Ahaia, negreşit,
Totul, de-un an, este sfârşit.
Iar râvna voastră, am aflat,
Cum că, pe mulţi, i-a-mbărbătat.
3 Totuşi, pe fraţi, i-am trimis noi,
Ca lauda noastră, cu voi,
Să poată-a fi, astfel, ferită,
Ca să n-ajungă nimicită,
Ci să fiţi gata, negreşit,
Aşa precum am mai vorbit.
4 Dacă, din Macedonia,
Unii, să mă-nsoţească-or vrea –
Şi gata, n-o să vă găsim –
N-aş vrea ca, ruşinaţi, să fim,
În toate-acestea-n urmă, noi
(Ca să nu zic, mai bine, „voi”),
Pentru încrederea pe care
Eu o aveam, în fiecare.
5 De-aceea, eu am socotit,
Să-i rog, pe fraţi, să fi venit,
Mai înainte, pe la voi,
Pentru a pregăti apoi,
Strângerea darurilor care
Le faceţi, spre ajutorare,
Căci vreau ca totul – negreşit –
Să fie gata, împlinit.
Să nu vă arătaţi zgârciţi,
Ci, dărnicie, să vădiţi.
6 Acela care-a semănat
Puţin, puţin a secerat;
Dar dacă semeni mult, apoi,
Mult ai să seceri, să ştiţi voi.
7 Deci, fiecare, vreau să dea,
Atâta doar, cât va putea –
Cât va fi voia omului,
Şi-l va lăsa inima lui.
Nimeni dar, din prinosul său,
Să nu dea, cu păreri de rău,
Sau pentru că este silit;
Căci „e, de Dumnezeu, iubit,
Numai acela care ştie,
Să dăruie, cu bucurie.”
8 Iar Dumnezeu este Cel care
Poate să dea, la fiecare,
Orişice har, ca să puteţi,
Belşug, în toate, să aveţi
Şi-n orice faptă bună-apoi,
Să prisosiţi, în urmă, voi,
9 Exact aşa, precum s-a zis
Şi este, în Scriptură, scris:
„Iată că a împrăştiat
Şi, pe săraci, i-a-ndestulat.
Astfel, neprihănirea lui
Rămâne-n veacul veacului.”
10 Vreau ca să ştiţi dar, fraţilor,
„Căci Cel cari, la semănător,
Sămânţă-i dă şi hrană-apoi,”
Va înmulţi, şi pentru voi,
Sămânţa pentru semănat,
Făcând să crească, ne-ncetat,
Roadele voastre, peste fire,
Născute din neprihănire.
11 Atuncea, voi aveţi să fiţi,
Necontenit, îmbogăţiţi,
În toate, pentru dărnicie,
Căci eu voi face ca să-I fie,
Mari mulţumiri, aduse-apoi,
Lui Dumnezeu, astfel, prin noi.
12 Căci ajutorul dăruit,
Nu doar că a acoperit,
Acum, nevoile pe care
Poporul sfinţilor le are,
Dar e şi-o pricină, mereu,
De-a-I mulţumi, lui Dumnezeu.
13 Astfel, dovada ce-o daţi voi,
Prin acest ajutor apoi,
Are să-i facă să-L slăvească,
Pe Dumnezeu, să-I mulţumească,
Pentru-ascultarea pe cari ştiţi,
Acuma, s-o mărturisiţi,
Faţă de Evanghelia care,
Domnul Iisus Hristos o are,
Şi pentru că i-aţi ajutat,
Cu dărnicie, ne-ncetat.
14 Ei au să vă iubească-apoi,
Şi-au să se roage, pentru voi,
Spre-a vă spori harul cel mare,
Pe care Dumnezeu îl are.
15 Tocmai de-aceea, vă-ndemn eu,
Ca, mulţumiri, lui Dumnezeu,
Să Îi aduceţi fiecare,
Pentru-al Său dar, nespus de mare!”